Filmul Dogville poate fi vizionat pe portalul autohton TIFF Unlimited, cu subtitrare în limba română, în cadrul unei retrospective mai ample dedicate lui Lars von Trier.
Dogville este alcătuit din nouă capitole și un prolog. Von Trier alege o tehnică mai rar întâlnită în cinematografie, capitolele amintite seamănă cu fragmente de piesă de teatru, iar desfășurarea acțiunii este lentă, nespectaculoasă.
Cei care nu au suficientă răbdare ar putea crede că este un film banal, dar în realitate cineastul danez construiește metodic, meticulos, cadrul pentru o capodoperă despre natura umană și imperfecțiunile ei, ca și despre iertare și rolul cristic care poate fi asumat (sau nu) de un simplu om.
Dialogurile par de asemenea desprinse dintr-o piesă de teatru. Sunt profunde și pline de subînțelesuri, chiar dacă uneori abordează teme comune. Muzica simfonică ce acompaniază vocea gravă, sacadată, monotonă a naratorului (voce: John Hurt) sporește efectul de realizare clasică.
Dogville este în întregime o producție ”marca von Trier”
Dogville este în întregime o producție ”marca von Trier”, fiindcă regizorul danez semnează și scenariul (poate că unora dintre cei familiarizați cu alte producții ale sale li se va părea greu de crezut. Așa este, avem de-a face cu un von Trier ușor atipic – dar nu într-atât de mult, dacă ați văzut ”Europa”, de exemplu).
Pe lângă rolurile principale foarte bune (Nicole Kidman și Paul Bettany), toți actorii contribuie cu prestații extrem de naturale și de convingătoare la reușita acestei pelicule de referință.
Toți locuitorii din Dogville sunt viciați de năravuri pe care nu și le pot controla, dar cărora în permanență le caută o justificare, dorind (conștient sau nu) să salveze aparențele. La un moment dat, se spune: ”Locuitorii orașului Dogville au o problemă cu acceptarea”.
Așa este – Dogville ar putea fi orice comunitate de pe acest Pământ, nu doar cea prezentată, iar acolo unde pătrund răutatea, intriga și meschinăria va mai fi prea puțin loc pentru un final fericit.
Nicole Kidman, într-un rol excelent
Grace (Nicole Kidman, într-un rol excelent) este o tânără despre care nu ni se spun prea multe, care, fugind de un grup de răufăcători, ajunge într-o mică comunitate izolată din Munții Stâncoși. Locuitorii orășelului fictiv Dogville ne sunt prezentați ca niște oameni simpli, modești, care ”își iubeau ținutul”, dar aceasta nu va fi decât o introducere să-i spunem conjuncturală, fiindcă, în realitate, pe tot parcursul filmului ni se vor dezvălui, fără menajamente, toate tarele, viicile, micimile, neajunsurile și chiar perversitatea acestora. Fiecare voia mai mult, fiecare dădea vina pe celălalt, fiecare încerca să profite de cel pe care îl considera mai slab.
Votul întregii comunități pentru ca Grace să rămână în Dogville, după două săptămâni de acomodare, ar putea sugera un scenariu idilic – dar nu va fi deloc așa.
Deși afișele puse de poliție împotriva lui Grace erau evident un fals, încet-încet ceva se va schimba și toată lumea va încerca să profite de ea, să o exploateze, să considere că îi face o favoare că nu o denunță.
Treptat, bunătatea afișată de Grace va fi interpretată drept un semn de slăbiciune, iar toți membrii comunității vor încerca să abuzeze de ea, să-i reproșeze orice.
Tom – un scriitor înclinat spre filosofie, interpretat foarte bine de Paul Bettany
”Darul” despre care vorbea Tom (un scriitor înclinat spre filosofie, interpretat foarte bine de Paul Bettany) într-o discuție cu partenerul său de joc, de care ar fi avut nevoie Dogville, este reprezentat chiar de sosirea lui Grace, care se va oferi să ajute comunitatea în schimbul găzduirii sale – însă era oare comunitatea pregătită să primească acest dar?
Mai mult, Lars von Trier se întreabă (și ne întreabă pe fiecare dintre noi): a fost omenirea pregătită să primească darul cristic, venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ? Fiindcă, deși filmul său este unul cât se poate de terestru, paralela cu pilda biblică este străvezie – de la introducerea numelui de Moise (la început) și pomenirea mărului din Grădina Edenului (pe la jumătate) la diferite referiri făcute pe parcurs, inclusiv rolul aparent mesianic pe care Grace și-l asumă pentru progresul comunității Ba chiar și masa festivă cu ocazia zilei de 4 iulie poate fi văzută ca o replică modernă a Cinei cea de Taină.
La final va veni marele șoc
Aparent, fiindcă de-abia la final va veni marele șoc și marea răsturnare de situație: șeful gangsterilor care o urmăreau era chiar tatăl ei, dispus la o reconciliere. Cei doi au o discuție despre iertare și aroganță, despre faptă și răsplată. Inițial Grace pledează pentru iertare, văzând în locuitori niște ființe care nu au evoluat suficient și care își urmează instinctul, așa cum face un câine, de exemplu. Tatăl ei îi spune că iertarea e bună, ”dar nu de fiecare dată când câinele își urmează instinctul”.
Și (poate fatalmente) Grace cedează tocmai în final, demonstrând că niciun om nu este perfect și că prin cea mai mică breșă se poate strecura scânteia care să declanșeze dezastrul.
Acel sinistru și fără echivoc ”Împușcați-i și dați foc orașului!”
Acel sinistru și fără echivoc ”Împușcați-i și dați foc orașului!” de la sfârșit are, după părerea mea, trei semnificații. Prima, că trebuie într-adevăr să fii Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu ca să poți să ierți așa ceva. Orice om are o anumită limită până la care poate tolera/ierta răutatea, perfidia, invidia, trădarea, ticăloșia ș.a.m.d. Dacă treci limita, nu se știe ce se poate întâmpla.
A doua, că ar trebui, ca oameni care trăim pe Pământ, să ne întrebăm: dacă nu vine cineva să ne pedepsească pentru faptele noastre, ce facem? Până unde întindem coarda? Până la ce grad păcătuim? (Sau, dacă vreți: știm povestea Sodomei și a Gomorei. Dar, dacă nu mai vine și a doua oară focul de pucioasă să ne mistuie, facem încă o Sodomă și încă o Gomoră, nicio problemă). Și a treia: ca om, trebuie să îți duci crucea, dar nu poți să-ți asumi rolul lui Dumnezeu. Nu le poți oferi semenilor mântuirea, uneori nici iertarea.
Mărturisesc că prima dată finalul m-a șocat atât de tare încât m-am întrebat dacă e cel corect. Dar ulterior mi-am dat seama că răspunsul e afirmativ, este (cinematografic vorbind, desigur, nu în sensul că ar trebui să aplicăm legea vendettei) cel corect, fiind singurul în măsură să ne provoace o traumă care la rândul ei să ne determine să ne punem întrebări. Capitale, nu orice fel de întrebări.
Filmul Dogville are și o continuare intitulată Manderlay; puteți citi cronica noastră aici.
Autor Mihai Gîndu
Citește și: Irina Petrescu – o Stea pe cerul teatrului şi filmului românesc
