Am avut prilejul de a-l cunoaşte pe reprezentantul României la U.N.E.S.C.O. de la Paris la o reuniune anuală a ambasadorilor ţării noastre, organizată la Bucureşti în septembrie 2009.
Mă refer la Nicolae Manolescu, cunoscut critic şi istoric literar, eseist, academician, jurnalist, profesor universitar (1939-2024). Scurta discuţie avută atunci m-a impresionat mult prin densitatatea ideilor exprimate, dar şi prin modestia şi decenţa specifice unui specialist de talie europeană.
Nicolae Manolescu (Apolzan) s-a născut la Râmnicu Vâlcea la 27 noiembrie 1939 într-o familie de profesori: tatăl era profesor de filosofie, iar mama profesoară de limba franceză.
După arestarea părinţilor săi din motive politice a fost înfiat de bunicul matern luând numele acestuia: Manolescu. El a urmat studiile liceale la Râmnicu Vâlcea şi Sibiu, continuându-le cu cele universitare la Facultatea de Filologie a “Universităţii din Bucureşti” pe care le-a absolvit în anul 1962.
Nicolae Manolescu a avut o carieră universitară
Nicolae Manolescu a avut o carieră universitară susţinând în 1974 doctoratul cu teza de disertaţie “Opera lui Titu Maiorescu”. De asemenea, el a desfăşurat o bogată activitate publicistică la Gazeta literară, Contemporanul, România literară. În 1997 a fost ales membru corespondent al “Academiei Române”, iar în 2013 membru titular al acestui for ştiinţific. În perioada 2005-2024 Nicolae Manolescu a îndeplinit funcţia de preşedinte al “Uniunii Scriitorilor din România”, iar în noiembrie 2006 a fost numit reprezentantul permanent al ţării noastre la U.N.E.S.C.O. unde a lucrat până în august 2015.
Este autorul multor studii, cărţi, antologii şi monografii literare printre care: Lecturi infidele; Contradicţia lui Maiorescu; Introducere în opera lui Alexandru Odobescu; Sadoveanu sau utopia cărţii; Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc; Decalogul criticii literare; Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură ş.a.
Teme franceze
În acest articol mă voi referi la volumul său intitulat Teme franceze publicat în anul 2006 sub auspiciile “Institutului Cultural Român”. Cartea reuneşte studii şi articole apărute între anii 1971 şi 1986 în volumele Teme, precum şi în diverse gazete şi reviste ca Luceafărul; Steaua; România liberă; Cronica; Ateneu; Teatrul; Convorbiri literare etc. În capitolul Fragmente pariziene am regăsit o serie de însemnări care parcă anticipau prezenţa sa îndelungată şi relevantă la sediul U.N.E.S.C.O. din Capitala Franţei.
Le redau pentru informarea cititorilor mei:
*“Nu cred că voi scrie vreodată ceea ce se cheamă o carte de călătorie. M-am obişnuit să scriu despre ce citesc, nu despre ce văd. Impresiile mele vor avea întotdeauna un anumit caracter livresc. De exemplu, acelea despre un Paris invernal – mai schimbător decât o fermecătoare cochetă, mereu altul în fiecare zi, în fiecare ceas – în care am petrecut întreaga lună decembrie a anului trecut (1982 – n.n.). Mă gândesc la el şi primul lucru care-mi revine în minte nu sunt nici străzile, nici metroul, nici oamenii, ci băncile îmbrăcate în scai de la Musée Marmottan, aşezate în semicerc, de pe care am privit timp de câteva ore toată acea mică burghezie ieşită la plimbare într-o dimineaţă de duminică din tablourile lui Monet, Renoir, Sisley, Berthe Morissot, Pissaro, Degas sau Manet. Case minunate cu grădini înecate în verdeaţă, parcuri, lacuri cu debarcadere agitate, hipodromul, plaja însorită, strada mare a oraşului, rochii albe, roz sau galbene, înflorate, spumoase şi vii, pălăriile doamnelor, lanţul cu ceas de la buzunarul domnilor, bastoanele cu mâner de fildeş, umbrelele de soare din mătase înflorată şi, peste toate, un aer sărbătoresc, vesel, o uşoară frenezie duminicală, când totul (sau aproape totul) se ia în uşor, când sunt permise gesturi, cuvinte, complicităţi pline de savoare şi apropieri delicioase, bunăoară în timpul dansului de la Moulin de la Galette… şi aşa mai departe.”.
*“La Notre-Dame, la Sainte-Chapelle, pretutindeni unde sunt vechi biserici în Paris (şi unde nu sunt?) sau în faţa Catedralei din Reims, peste tot acolo unde sunt turnuri pătrate şi portaluri sculptate, vitralii, timpane, arcade sau bolţi, mi-au venit în minte cuvintele lui Proust despre Ruşkin, care călătorea deseori în Franţa ca să facă o vizită – ne spune autorul Timpului pierdut – <bătrânelor sale prietene>. E vorba de catedrale pe care le va fi simţit îmbătrânind odată cu el, căci le cunoaşte de când era foarte tânăr.”.
*“Metroul este uneori mai parizian decât Parisul. Atmosfera lui este indescriptibilă. Cel mai mult mi-au plăcut tinerii care îşi câştigă banii de drum sau de mâncare cântând la răscrucile lungilor coridoare. Dincolo de pitoresc, este în ei o mare seriozitate. Nimic din spectacolul de bâlci pe care-l poţi vedea de pildă în piaţa din faţa Beaubourg-ului. Cântă la tot felul de instrumente. Singuri sau în grupuri. La Chatelet, într-o seară, doi tineri cu aspect de studenţi la Conservator instalaseră un suport metalic ca acela folosit în toate orchestrele din lume pentru partituri şi cântau foarte convinşi la clarinet după notele din faţa lor. Altădată, am văzut în staţia de la Odéon o scenă absolut emoţionantă. O femeie nu atât de bătrână, cât îmbătrânită cânta din repertoriul Edith Piaf. Cu capul dat pe spate, dezvelind un gât uscat, cu pielea smochinită, atârnândă, barbar cânta femeia aceea, la picioarele căreia dormea, tolănit nepăsător, un câine uriaş. Lumea strânsă împrejur asculta vocea sfâşietoare, necultivată, zguduită uneori, împreună cu trupul întreg al femeii, de trepidaţia culoarelor, la trecerea câte unei garnituri de metrou. După fiecare cântec, într-o scurtă pauză, se auzea zăngănitul monedelor aruncate într-o cutie de metal. Nu pot uita capul dat pe spate al femeii şi plasturele minuscul, murdar, de deasupra sprâncenei stângi.”.
*“Peer Gynt la Théatre de la Ville în regia lui Patrice Chereau: o decepţie. Spectacol monstru (două seri a câte patru ore) în care toate maşinăriile teatrului sunt folosite, un fel de superproducţie hollywood-iană pe scenă. În program, Chereau (considerat unul din cei mai buni regizori de azi) declară a fi voit să evite reprezentarea piesei lui Ibsen ca o feerie romantică. Însă exact asta face până la urmă!”.
*“Pe cheiurile Senei bate un vânt de iarnă. Pont Neuf, Pont au Change şi celelalte sunt scăldate în ceaţă. Cutiile anticarilor sunt închise cu lacăt. Lumea s-a retras în pântecele oraşului, lăsând deasupra doar automobilele şi politiştii din marile intersecţii. Pe o bancă de pe peronul staţiei Strasbourg-Saint Denis o bătrânică oarbă vinde alune americane. Dezleagă punga doar când cineva îi cere o porţie, apoi o leagă din nou şi-şi petrece sfoara după deget ca să se asigure. Trei indonezieni (un bărbat, o femeie şi un copil) aşteaptă metroul în direcţia Porte d’Orléans în mijlocul unui morman de pungi, pachete şi cutii de toate mărimile… Mă urc în metrou şi cobor la o staţie din Cartierul Latin ca să văd o expoziţie Delvaux. N-am şansa. Expoziţia s-a închis de zece minute. Mă refugiez în Jardin du Luxembourg, printre statuile de doamne şi domniţe, printre scaunele de metal ce par a se consfătui, câte două, câte patru, din loc în loc, aşa cum au fost lăsate de pensionarii grădinii.”.
*“Din tot imensul peşte (ce te înghite ca pe Iona) care este Beaubourg-ul, îmi rămâne deocamdată o imagine: La dame aux pigeons de Picasso.”.
Lui Nicolae Manolescu i-au urmat alţi doi reprezentanţi permanenţi ai României la U.N.E.S.C.O.: mai întâi istoricul şi profesorul universitar Adrian Cioroianu şi apoi fosta consilieră de la Cotroceni, Simona Miculescu. Încă aştept din partea acestora un firesc gest de recunoştinţă faţă de memoria unui important predecesor care s-a remarcat prin promovarea “Mişcării Francofone” şi a relaţiilor culturale româno-franceze.
La 20 martie se sărbătoreşte în fiecare an “Ziua Internaţională a Francofoniei”. La 23 martie 2024 pleca în lumea fără Timp şi Spaţiu profesorul universitar şi academicianul Nicolae Manolescu.
Autor Dan Mihai Bârliba
Citește și: Irina Petrescu – o Stea pe cerul teatrului şi filmului românesc
