În Săptămâna Patimilor lui Iisus, am ales să prezentăm cititorului o peliculă care abordează tema sacrificiului cristic, asumat (într-o paralelă imaginară) de un simplu om. Un film ușor scolastic și demonstrativ ca realizare, dar interesant prin temă și problematica abordată.
Peliculele care să abordeze teme de religie fără a fi în sine adaptări biblice sau cu personaje biblice nu sunt foarte multe, dar poate tocmai de aceea suscită un interes aparte, pentru ca spectatorul să vadă dacă rezonează cu viziunea realizatorilor.
Un astfel de film este și Stations of the Cross (2014) (O: Kreuzweg), în regia lui Dietrich Brügermann.
Filmul este unul cu tematică religioasă, realizat într-o manieră oarecum didactică, rece, cu toate acestea nu este unul rupt de realitate şi de problemele pe care le ridică viaţa. Adolescenta Maria preia rolul cristic, încercând, conform sfaturilor preotului, să îşi dedice viaţa lui Iisus, să nu comită niciun păcat – dar va vedea imediat că în practică nu e deloc uşor, fiindcă era doar un om, nu o sfântă. Principala problemă pe care o ridică filmul în prima sa parte este în ce măsură putem urma exemplul divin, aflându-ne totuşi într-o ”haină” de om. Tentaţiile pe care le poate încerca un om sunt dintre cele mai diverse, şi Maria o ştie. Dialogul de la confesional este profund şi sincer, dar o va îndepărta de păcat? Treptat, tânăra intră pe drumul jertfei de sine, al sacrificiului.
Un film profund, plin de înţelesuri
Sfârşitul său repetă mitul cristic, dar în acelaşi timp poate semnifica şi faptul că, deşi plină de bune intenţii, nu îşi poate duce în totalitate misiunea până la capăt – de aceea leşină în timpul binecuvântării (cel puţin asta pare a se deduce). Totuşi, la moartea sa, se produce o mică minune, fratele său vorbind pentru prima oară.
Tema aleasă de regizorul Dietrich Brügermann, care semnează și scenariul, alături de Anna Brügermann, este foarte interesantă și cu potențial, dar pelicula are și o notă de artificial, parcă simți că îi lipsește ceva din ”magia” artistică ce ar fi putut-o propulsa spre statutul de capodoperă. Nu este pe de-a-ntregul nici film tematic, nici film artistic, totuși reușește să îmbine, pe alocuri cu succes, elemente din ambele categorii. Cinefilul, în primul rând, se va întreba: încotro merge această parabolă, cum se va termina demonstrația? În același timp, poate că și-ar dori o acțiune mai veridică, mai trăită, însă cineastul german își asumă acest potențial neajuns, propunându-și, în primul rând, să facă o paralelă între rolul de om și rolul de sfânt, între haina terestră și cea celestă – și asta îi iese foarte bine.
E un film profund, plin de înţelesuri, dar oarecum scolastic, e mai mult demonstrativ decât film artistic şi nu va capta interesul celor care nu au o aplecare prea mare pentru religie. Tânăra Lea van Acken reuşeşte o prestaţie remarcabilă în rolul Mariei.
Pelicula a fost doar nominalizată la Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin din 2014, însă a fost distinsă cu Premiul juriului ecumenic, la același festival, și cu Premiul Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu.
