Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bănie, Cosmin Alecu a ajuns după câţiva ani la Angers şi Nancy, apoi a „zburat“ în Guadeloupe, unde practică neurologia. Medicul craiovean regretă că nu are ocazia să împărtăşească şi celor de acasă ceea ce ştie după 20 de ani de neurologie.
Ion Jianu: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Medicină din Craiova… Aţi vizat un post de medic de familie în Oltenia, dar, printr-un concurs de împrejurări, aţi devenit neurolog şi neurofiziolog, epileptolog şi specialist în neurovascular în Franţa, apoi aţi plecat la Pointe-à-Pitre (Guadeloupe), unde sunteţi şi acum. Cum aţi ajuns de la Tunarii Vechi (Dolj) tocmai la tropice, în Guadeloupe (America)? Care este, pe scurt, povestea dumneavoastră, una de ecranizat?
Cosmin Alecu: Povestea mea nu este de ecranizat, este una banală. Am avut şansa de a învăţa la Facultatea de Medicină de la Craiova, deci să devin un medic bun. Îmi amintesc cu plăcere de cei doi medici primari Georgescu (Marius şi Petre), de medicul primar Voicu sau de medicul primar Negulescu, dar şi de „linia a doua“ de atunci, Tudorel Ciurea, Firmilian Calotă sau Valeriu Sbarcea… De la ei (şi de la ceilalţi dascăli de atunci, pe care nu-i numesc aici, dar îi am în memorie) îmi vine ştiinţa. Şansa a doua a fost să reuşesc pe unul dintre cele două posturi de neurologie care au fost propuse pentru străini în anul respectiv în Franţa. Este o conjuncţie fericită, pentru că medicina se face foarte bine în România, iar neurologia foarte bine în Franţa (fraza nu este excluzivă!). La început voiam să mă întorc în România, dar, în timp ce eram la Angers, m-am căsătorit. Posturile propuse în Franţa, cu responsabilitate crescândă, m-au condus de la Angers la Nancy, iar apoi în Guadeloupe… Franţa este mare.
„Regret că nu am ocazia să împărtăşesc ceea ce ştiu celor de acasă“
I.J.: Într-un e-mail privat, mi-aţi scris că perioada anilor 1990-1996 a însemnat, în opinia dumneavoastră, una dintre cele mai negre din istoria României şi care, cultural, „a pârjolit cu aceeaşi eficienţă ca epoca fanariotă“. Nu este, într-un fel, o exagerare?
C.A.: O gândesc şi o susţin, iar ambianţa gri şi lipsa de perspectivă de atunci au contribuit în mare măsură la plecarea mea.
I.J.: Aţi părăsit România şi aţi „aterizat“ într-o locaţie unde totul era de construit (ca în ţara natală). Nu aţi regretat, nu v-a tentat ideea de a lua primul avion spre Craiova? Sau la Bucureşti, acolo de unde „răsare“ soarele?
C.A.: De 20 de ani, de când am început să fac neurologie, regret că nu am ocazia să o fac pentru ai mei de acasă şi că nu am ocazia să împărtăşesc ceea ce ştiu celor de acasă.
„Am invitat-o pe Andreea Soare în Guadeloupe“
I.J.: Din informaţiile de pe net, am înţeles că sunteţi preşedintele unei asociaţii umanitare. Despre ce este vorba?
C.A.: Este vorba despre asociaţia France – AVC – Guadeloupe, pe care am creat-o în 2011 împreună cu soţia mea şi cu încă o mână de colegi din unitatea neurovasculară. Este o asociaţie nonprofit, făcută să ajute bolnavii şi familiile de bolnavi care au făcut accidente vasculare cerebrale. Acţiunile asociaţiei contribuie la ameliorarea cunoaşterii şi recunoaşterii accidentelor vasculare cerebrale de către omul simplu, fără cunoştinţe medicale. Unul dintre doctoranzii noştri a realizat un studiu care dovedeşte că acţiunile de informare a populaţiei grăbesc sosirea pacienţilor la spital, având influenţa pozitivă asupra instituirii tratamentului cu, între altele, scăderea duratei de spitalizare.
I.J.: Soprana olteancă Andreea Soare, stabilită de mulţi ani la Paris, mi-a spus că această asociaţie a invitat-o pentru a susţine un spectacol de operă în Guadeloupe… Oferiţi-mi amănunte despre posibilul turneu al sopranei Andreea Soare în Guadeloupe.
C.A.: Am cunoscut-o pe Andreea la Strasbourg, eram amândoi la vot. Ea era pe atunci o foarte tânără studentă, iar eu tânăr şef de clinică (aşa se numeşte asistentul universitar în Franţa). Am rămas în legătură… Guadeloupe are foarte multe calităţi, dar nu are nici orchestră, nici instituţie lirică. Aşa ne-a venit ideea să organizăm un concert în sprijinul victimelor de Accident Vascular Cerebral (AVC). O eventuală reuşită financiară ne-ar permite să creăm o linie telefonică permanentă destinată pacienţilor şi familiilor de pacienţi cu sechele de AVC. De fapt, este vorba de persoane care, în plus de handicapul vizibil, au foarte multe alte handicapuri invizibile (tulburări de comportament, apatie, tristeţe…) care uneori pun în dificultate familia şi compromit rămânerea pacientului la domiciliu.
„ Aici oamenii sunt veseli şi credincioşi“
I.J.: Aici, în Craiova dumneavoastră natală, e frig, ploaie, agitaţie politică… Cum e la tropice, cum vă simţiţi acolo, cum vă distraţi în wekeend? Este criză mare pe acolo?
C.A.: Viaţa în Caraibe este plăcută, mai cu seamă pentru cei cărora le plac căldura (nu este cazul meu) şi marea. Ambianţa este foarte luminoasă şi foarte colorată, iar oamenii sunt veseli şi credincioşi. Ca să vă dau un exemplu: când îi spuneţi cuiva „La revedere, pe mâine“, îţi răspunde „Pe mâine, dacă vrea Dumnezeu!“. Poate că ambianţa zen contribuie la percepţia unei crize mai atenuate faţă de Europa… Nu cred că este mai mică criza de aici decât cea de acolo.
I.J.: Nu vă e dor de Craiova? Atunci când reveniţi acasă, cum regăsiţi Bănia natală după atâţia ani de „pribegie“?
C.A.: Nu am părăsit niciodată Craiova. Părinţii şi fratele, prietenii sunt la Craiova. Ca şi locurile dragi… Sunt la curent cu tot ce se întâmplă şi revin cel puţin o dată pe an la Craiova. Între veniri îmi este, bineînţeles, dor. Plecarea în Guadeloupe a complicat puţin lucrurile, ca şi cum distanţa dilată timpul… Am sentimentul că nu mai vin suficient de des.
