Vorbind despre cei doi mari olteni care au văzut lumina zilei în aceeași zodie, Brâncuși și Sorescu, apreciatul critic Ovidiu Ghidirmic a afirmat că titanul de la Hobița este un filosof în piatră, care a revoluționat sculptura lumii și a realizat o sinteză unică și originală de „arhaic“ și „modern“, iar Marin Sorescu a cucerit o notorietate universală, devenind astăzi un „clasic al modernității“.
Ion Jianu: Doi mari olteni născuți în această lună, februarie, Brâncuși și Sorescu, au făcut Oltenia cunoscută în întreaga lume. Credeți în matricea energetică și înalt valorică a spiritualității din Oltenia?
Ovidiu Ghidirmic: Lucian Blaga folosește termenul de „matrice stilistică“, inspirat din morfologia culturii a lui Frobenius și Spengler, după care spațiul este o categorie filosofică fundamentală, ce ne modelează sensibilitatea… Da, cred într-o asemenea determinare spațială a creației și a culturii. În „Portrete și Controverse“ (vol.I, 1945), Petre Pandrea, cel mai scăpărător eseist din această zonă a țării, încerca, într-un eseu despre Brâncuși, să configureze o sociologie și o metafizică a Olteniei și ne dădea cea mai spectaculoasă definiție a spiritului oltenesc. „Olteanul – spunea Pandrea – pendulează sufletește între spiritul speculativ și spiritul speculant. Poartă pe umăr cobilița, iar în suflet Măiastra lui Brâncuși“. Este cea mai frumoasă definiție, din câte au fost date, vreodată, spiritului oltenesc, al cărui prototip rămâne titanul de la Hobița. În aceeași categorie poate fi inclus și Marin Sorescu, fără să forțăm prea mult nota. Iată două spirite înrudite, păstrând proporțiile de rigoare, care intră în aceeași paradigmă, care întruchipează în mare măsură spiritul oltenesc și care au văzut lumina zilei în aceeași zodie. Titanul de la Hobița este un filosof în piatră, care a revoluționat sculptura lumii și care a realizat o sinteză unică și originală de arhaic și modern. Marin Sorescu a plecat din Bulzeștiul Doljului și a cucerit o notorietate universală, devenind astăzi un clasic al modernității. Din aceeași paradigmă a spiritului oltenesc mai fac parte Al. Macedonski, promotorul modernismului românesc, și Tudor Arghezi, cel care a schimbat fața poeziei noastre, pentru că într-un fel s-a scris până la Arghezi în poezia românească și cu totul altfel s-a scris după el, cum atât de bine spunea Mihai Ralea.
„Confruntări critice“: lansare pe 27 februarie, la Teatrul Național Craiova
I.J.: La Gaudeamus Craiova vi se lansează cartea „Confruntări critice“, apărută la Editura Academiei Române, al 17-lea volum al dumneavoastră. Care-i conținutul acestei cărți?
O.G.: Această carte a mea, apărută la Editura Academiei Române, mi-a fost solicitată de această prestigioasă editură și de directorul ei, D.R. Popescu, personal. Și acest lucru bineînțeles că mă onorează. Este o carte asemănătoare ca structură cu cele două volume din Pro Domo, apărute la Editura Scrisul Românesc (2013) și conține o parte din activitatea mea critică de după 1990, eseuri, tablete, interviuri, publicate în unele reviste de cultură și grupate în mai multe capitole semnificativ intitulate: „Eseuri literare, morale și filosofice“, „Scriitori și critici“, „Eminesciana“. Un capitol compact se intitulează „Compendiu de hermeneutică“. Cartea se încheie cu „Interviuri. Anexe“. Toate cărțile mele sunt Pro domo, adică născute dintr-o profesiune de credință! Lansarea cărții este pe 27 februarie, ora 10.00, în foaierul Teatrului Național.
I.J.: Sunteți printre fondatorii Școlii Doctorale „Alexandru Piru“ de la Facultatea de Litere a Universității din Cetatea Băniei. Deși sunteți de câțiva ani pensionat, veniți aproape zilnic la „serviciu“, respectiv la Școala Doctorală „Al. Piru“ deoarece aveți doctoranzi, plus că și predați. Mi-ați mărturisit zilele trecute că așa vă simțiți împlinit… Explicați-vă!
O.G.: Da, sunt unul dintre fondatorii Școlii Doctorale „Al. Piru“ a Facultății de Litere. Împreună cu regretatul meu coleg Marin Beșteliu i-am dat școlii noastre doctorale numele lui Al. Piru, fost decan al Facultății de Litere din Craiova și director al revistei „Ramuri“, într-o anumiră perioadă, un mare profesor și un redutabil critic și istoric literar, în semn de continuitate și de preluare de ștafetă. Într-o vreme când aproape e la modă să îți critici înaintașii, iată că noi îi venerăm. Din anul 2003, am obținut conducere de doctorat. De atunci și până în prezent am condus 37 de doctorate și mai am câteva. Din anul 2010 sunt și coordonator al Școlii Doctorale, unde am și ore și le predau doctoranzilor. Activitatea nu numai că îmi ocupă timpul, dar îmi întreține și tonusul acum, la vârsta pensionării, și mă face să mă simt bine și fizic. Munca este secretul „tinereții“ permanente, de care un intelectual are nevoie. Acesta este elixirul vieții.
„Sunt un călinescian declarat“
I.J.: L-ați avut profesor la facultate pe celebrul George Călinescu… Cred că sunteți singurul călinescian prin temperament! De altfel, ați vrut să deveniți actor și atunci când vorbiți chiar vă comportați ca un veritabil actor! Dintr-un interviu al dumneavoastră mai vechi, am aflat că vreți să-l plagiați pe George Călinescu și într-un alt mod: intenționați să redactați o „Istorie a literaturii române“. În ce fază se află acest proiect?
O.G.: L-am avut profesor la Facultatea de limbă și literatură română din București, pe care am absolvit-o în 1965, pe G. Călinescu, ale cărui cursuri erau inegalabile spectacole de idei și mi-au rămas pentru totdeauna întipărite în memorie. De la Călinescu am deprins pasiunea pentru literatură. Sunt un călinescian declarat. S-a scris și se va mai scrie despre călinescianismul meu. Chiar studenții mi-au semnalat că am unele afinități cu incomparabilul meu magistru. Le-am dat un răspuns pedagogic. Le-am spus că am unele asemănări temperamentale și că sunt cu totul de acord cu Eugen Simion care afirma că în cultura noastră au existat mai mulți critici mari, dar numai Călinescu a avut și geniu, iar eu nu am făcut altceva decât să-i duc mai departe mesajul. Tocmai această poziție i-a cucerit pe studenții mei. „Istoria literaturii române“ pe care aș fi vrut s-o scriu a rămas mai mult în stadiul de proiect. Aș fi mulțumit dacă l-aș realiza măcar parțial… Cărțile pe care le-am scris până acum, în prezent pot figura ca părți componente ale unei posibile „Istorii a literaturii române“.
