Războaiele economice din ziua de astăzi, cu mize de sute de miliarde de euro, se poartă în culise, dar şi informaţional, pe scena publică. Opinia publică românească şi statul în sine par nepregătite să răspundă unor acţiuni de „soft power“, iar publicul acordă o atenţie redusă subiectelor economice, dar cu implicaţii uriaşe. Un exemplu îl constituie problema gazelor de la Marea Neagră, care a rămas mai degrabă un subiect marginal şi insuficient înţeles pentru marele public.
Resursele naturale de la Marea Neagră au tensionat la maximum scena politică în ultima perioadă, însă pentru marele public adevăratele mize ale acestui scandal au rămas neclare, subiectul fiind unul mai degrabă marginal. Este deja un truism că în ziua de astăzi războaiele se poartă mai mult economic şi informaţional decât clasic. Statele, dar şi entităţi nonstatale, îşi folosesc astăzi puterea de influenţă (soft power) pentru a tranşa în favoarea lor anumite dispute. Interesele politice, economice şi ideologice sunt urmărite, aşadar, pe cale paşnică, fără a se recurge la argumentul forţei (hard power). Pentru a ajunge însă la rezultatul dorit, opinia publică din statul ţintă trebuie anihilată şi influenţată în sensul acceptării anumitor acţiuni. Este un proces de durată, dar extrem de eficient. Operaţiunile de dezinformare şi influenţare pot face cetăţenii seduşi de retorica oficială să acţioneze împotriva propriilor interese. Săptămâna trecută, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman“ a găzduit un simpozion cu tema „Implicarea puterilor externe în dezinformarea europeană“, unul dintre vorbitori fiind prof. Petrişor Peiu, doctor al Universităţii Politehnice din Bucureşti şi coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN). Fost secretar de stat, consilier prim-ministerial şi vicepreşedinte al Agenţiei Române pentru Investiţii Străine (ARIS), dl Peiu este un fin cunoscător al economiei româneşti şi a evoluţiei acesteia din ultimii 28 de ani. În contextul mai sus amintit, domnia sa a făcut o excelentă şi succintă prezentare a bătăliei pentru resurse naturale în Europa, cu accent pe problema zăcămintelor de gaze naturale de la Marea Neagră. Dincolo de aspectele economice, de cifrele seci şi de statistici mai mult sau mai puţin interpretabile, l-am rugat pe dl. Peiu să ne facă un rezumat şi o comparaţie între retorica oficială şi interesele economice ale actorilor implicaţi în problema gazului de la Marea Neagră. În cadru mai general, este România capabilă, astăzi, să răspundă unei acţiuni concertate de „soft power“ pusă în scenă de puteri străine statale sau nonstatale, cu interese economice în ţara noastră? Se pare că nu! Iată, mai jos, dialogul.
GdS: Care sunt, pe scurt, interesele economice ale principalilor actori implicaţi în problema gazului? (SUA, Federaţia Rusă, Germania, Austria, Ungaria, România, etc.)
Petrişor Peiu: Principalul actor continental în această problemă este Federația Rusă, care este cel mai mare deținător de resurse chiar la nivel global (35.000 de miliarde de metri cubi). Rusia își urmărește trei mari obiective: securizarea unei „felii“ cât mai mari din piața europeană a gazului pentru Gazprom; scăderea volumelor tranzacționate prin Ucraina, astfel încât acest stat să își diminueze încasările din tranzit cu 2-3% din PIB; câștigarea bătăliei pentru tehnologie, în sensul impunerii pe piața europeană a gazului adus prin conducte, în detrimentul LNG (gaz natural lichefiat).
Germania, pe de altă parte, principalul consumator european (aproape 100 de miliarde de metri cubi anual) urmărește să se transforme în principalul hub continental de gaz adus prin conducte și, pentru acest lucru, construiește sistemul de conducte Nord Stream 1 și 2, care, începând cu 2020, va aduce din Rusia 110 miliarde de metri cubi anual direct pe teritoriul german (prin Marea Nordului).
Austria și Ungaria, în competiție fiind, își doresc, în primul rând, să supraviețuiască energetic după reducerea drastică a cantităților livrate de ruși prin conductele ucrainene și, în al doilea rând, să atragă volume cât mai mari din alte surse (Marea Caspică și România), pentru a-și putea păstra (Austria) sau dezvolta (Ungaria) statutul de hub gazeifer. Statele Unite au ca principală temă expansiunea gazului în container (LNG), ca fiind un produs definitoriu pentru tehnologia americană și pentru capacitatea SUA de a fi jucător energetic global.
România? Nu are nicio viziune clară, nu știe ce vrea în acest joc. Ba își dorește să fie hub energetic, ba își cedează resursele descoperite primului venit. Nu există nicio viziune clară a guvernului de la București în această chestiune.
GdS: Cum se încadrează în această poveste resursele de la Marea Neagră (firme implicate, cadru legal, ce câştigă statul român, ce putea face statul în interesul propriu şi nu a făcut)?
P.P: În zona economică exclusivă de la Marea Neagră a României s-au descoperit zăcăminte gazeifere off-shore importante; din păcate, perimetrele de acolo au fost cedate în mod rușinos către diferite firme, în primul rând către austriecii de la OMV (care dețin și jumătate din rezervele on-shore de gaze ale țării și pe care le exploatează contra unei redevențe ridicol de mici ); deoarece austriecii nu dețineau tehnologia de exploatare la adâncimi de 3000 m (unde se află acest gaz), ei au constituit o asociere cu cei care dețin tehnologia (compania americană ExxonMobil). Statul român a mai cedat un perimetru și rușilor de la Lukoil (unde și Romgaz are o infimă participare minoritară) și altul este cedat către americanii de la Carlyle (aici au o filială denumită Black Sea Oil and Gas), care au ajuns să exploateze respectivul zăcământ prin cumpărarea drepturilor cedate de guvernul Tăriceanu în celebra afacere „Sterling“.
România are aici rezerve de 120 – 200 de miliarde metri cubi, ceea ce o face al doilea deținător de rezerve din UE și un jucător important în plan regional, unde consumul anual este de 30 – 40 de miliarde de metri cubi. La nivelul producției, această rezervă va permite extragerea a 4 – 6 miliarde metri cubi anual, ceea ce va elimina importul României din Rusia (1 miliard metri cubi anual) și va disponibiliza către export în jur de 5 miliarde metri cubi anual, ceea ce înseamnă cam 1% din consumul UE sau 2,5% din exporturile Gazprom anuale către Europa. Cu alte cuvinte, rezervele românești ne dau dreptul să fim un jucător regional, nu unul continental.
România putea să își decidă mult mai înțelept cedarea dreptului de a exploata aceste reurse (în loc să încaseze 40% din profitul rezultat, putea să încaseze jumătate din venit) și putea să își dezvolte consumul intern de gaze pentru a putea prelucra intern o materie primă (gazul) în vederea obținerii unor produse cu valoare adăugată mare (enrgie electrică, produse petrochimice). Mai mult, prin negocierea făcută (pe cifrele indicate de ANRM), România a preferat să cîștige 13 miliarde de euro în loc de 19 miliarde de euro într-un interval de 20 de ani și, în plus, a acceptat să înghețe fiscalitatea promisă pentru 45 de ani!
Nu avem decât să ne întrebăm retoric: de ce patru-cinci firme au dreptul să li se mențină aranjamentul fiscal promis timp de o jumătate de secol, iar alte câteva sute de mii de firme românești sunt supuse schimbărilor fiscale de câteva ori pe an?
GdS: Care este retorica oficială a fiecărui actor implicat, în contrast cu interesul său economic ascuns (atât în problema gazului în Europa, cât şi în problema resurselor de la Marea Neagră)?
P.P: Cei mai direcți sunt americanii, care au două mari retorici: ei le cer europenilor să își construiască terminale LNG pentru a permite importul de gaze americane și, în al doilea rând, ei le cer europenilor să își reducă importurile de gaze rusești dacă rușii încearcă să ocolească Ucraina (interesul geostrategic al SUA constă în dezvoltarea unei bariere ucrainene în fața puterii de la Kremlin!).
Germanii vorbesc oficial de o piață comună a energiei, de diversificarea surselor de gaz, de creșterea capacităților de interconectare și de construirea de noi conducte, dar singura conductă pe care au făcut-o este Nord Stream 1 și singura la care acum lucrează este Nord Stream 2 (prin Marea Nordului).
Austria și Ungaria promovează și și-au impus la Bruxelles retorica liberalizării prețului pe piețele naționale și a finanțării capacităților de interconectare; ambele vizează, direct și exclusiv, aducerea gazului românesc la ei acasă; atunci când cer liberalizarea prețului, se referă la piața românească pentru a impune creșterea prețului la gaz pentru consumatorii români până la niveluri insuportabile, care vor face firmele să prefere să exporte acel gaz decât să îl livreze intern, în România. Adaptarea Bucureștiului la această retorică a condus și conduce la scumpirea uriașă a gazului pentru români și pentru firmele românești.
Rușii vorbesc de cooperare din punct de vedere economic ca fundament pentru recâștigarea încrederii reciproce, dar vizează în mod exclusiv inundarea Europei cu gazul lor, pentru a-și crește veniturile (bugetul federal depinde în mare măsură de exporturile de hidrocarburi) și pentru a-și crește influența politică în zonă. Ucraina vorbește despre agresiunea rusă, urmărind ca astfel să îi solidarizeze pe europeni cu ei în problema impunerii rușilor să continue să transporte cantități mari prin conductele Drujba și Soiuz.
GdS: Resursele energetice, armă „soft power“. Se vând resursele politic, la fel ca armamentul strategic, spre exemplu? În ce măsură pot fi resursele folosite politic?
P.P: Resursele se utilizează politic, asta nu este o noutate. Ce este nou este creșterea gradului de politizare a folosirii resurselor: iată, de exemplu, pentru Iran singura armă pentru a lupta contra sancțiunilor americane este amenințarea cu creșterea prețului mondial al țițeiului, pentru saudiți singura armă pentru îndulcirea unei opinii publice ostilizate de crima de la Istanbul a fost creșterea cantităților de petrol livrate și menținerea unui preț rezonabil al țițeiului. Rușii, pe de altă parte, de ani buni manipulează prețul gazelor livrate de la țară la țară în vederea atingerii unor obiective politice; mai mult pedeapsa supremă pentru Kiev a fost, de două ori, închiderea robinetului de gaze, în mijlocul iernii!
Nu în ultimul rând, putem vedea Ungaria lui Viktor Orban construindu-și un profil de lider regional prin dezvoltarea capacităților economice: a devenit o mare putere petrochimică, își construiește o nouă centrală atomică pentru a exporta energie și a reușit să își securize în avans cumpărarea întregii cantități de gaze care se vor exporta din România spre vest.
Austria a tăcut și a făcut: a cumpărat prin OMV jumătate din resursele de gaz ale românilor la un preț ridicol, a tăiat României posibilitatea de a folosi gazul pentru petrochimie (OMV a închis jumătate din petrochimia românească), a impus construcția conductei BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria), iar acum și-a securizat foarte ieftin multe zeci (poate sute) de miliarde de metri cubi de gaz off-shore și a împiedicat și construirea la Constanța a unui terminal LNG.
GdS: Cum credeţi că putem evita dezinformarea/manipularea opiniei publice în chestiuni de interes strategic pentru statul român (militare, politice, economice)? Şi aş menţiona aici şi alte cazuri decât cel pe care facem aplicaţia: Roşia Montană, achiziţia de armament, baza SUA de la Deveselu, diverse privatizari etc.
P.P: În primul rând, ar trebui să ne propunem acest lucru. Un pas simplu, dar esențial, ar fi o dezbatere publică reală și extinsă, care ar crea societății românești sentimentul că înțelege mizele și contextul. Apoi, ar fi mult mai greu să manipulezi zece parlamentari și miniștri (asta s-a întâmplat) decât o țară întreagă. Nu în ultimul rând, ar trebui ca Bucureștiul să înceteze de a mai considera rușinos să ai un interes național și să-l urmărești. Atâta timp cât ne este teamă de a ne afirma propriile teme politice și nu facem decât să preluăm retorica altora nu vom face niciun pas înainte. Ar trebui să înțelegem că UE nu are o poziție venită din cer: aceasta este indusă/impusă/construită de unele state UE, în acord cu propriile interese…
GdS: Este România pregătită să facă faţă unei acţiuni concentrate de dezinformare instrumentată de o putere străină ostilă?
P.P: Nu, în mod evident. Nici guvernul, nici serviciile de informații nu iau în serios această problematică, nu investesc în instituții și modalități concrete de contracarare, iar societatea este mult prea puțin sofisticată și diversă pentru a o putea face.
GdS: Care sunt pilonii unui stat atacaţi în mod direct într-o acţiune ofensivă de soft-power?
P.P: Se atacă, în primul rând, instituțiile decidente, pentru că este ușor. Se confiscă retorica instituțională și se impune ca fiind tehnic competentă opinia unor „specialiști“, care sunt, de fapt, numiți politic. Se atacă apoi, prin scoaterea subiectelor economice majore din spațiul public, presa și opinia publică angajată.
GdS: Ar trebui implicată societatea civilă într-o acţiune de contracarare (ONG-uri, presă, vectori de opinie etc.). Dacă da, în ce mod?
P.P: Evident, dar acest lucru o poate face numai societatea însăși! Se pare că societatea civilă trăiește încă într-o bulă unde singurul subiect important este modul în care se face justiție pentru 3.000 – 4.000 de oameni. Subiectele economice majore sunt ocolite de către societatea civilă. Mai este, sigur, și problema contractelor de PR pe care firmele mari le pot încheia, iar națiunea nu are instrumente să o facă.
