Stelian Tănase, scriitor, eseist, istoric, politolog şi publicist, a lansat joi, la Craiova, volumul „Conversații cu Regele Mihai“. Într-un interviu acordat în exclusivitate Gazetei de Sud, Stelian Tănase a dezvăluit care au fost etapele care au stat la baza realizării acestui volum, ce este rezultatul transcrierilor fidele a înregistrărilor audio-video realizate de scriitor cu fostul suveran la Palatul Elisabeta în anul 2007.
Gazeta de Sud: Din câte ştim, cartea „Conversații cu Regele Mihai“ are un succes foarte mare, iar Craiova este unul dintre oraşele care se înscriu în turneul de lansare şi de promovare a volumului. Având în vedere că aţi avut privilegiul să staţi de vorbă cu Regele Mihai, povestiţi-ne, vă rog, cum era Majestatea Sa şi care a fost contextul în care s-au realizat aceste conversaţii?
Stelian Tănase: Am să încep cu a doua parte: cum s-a realizat cartea. Cred că întâi ar trebui să povestesc cum l-am cunoscut. În 1990, ambasadorul României la Paris era Alexandru Paleologu, care era mentorul meu. În anii ‘80 au fost perioade în care ne-am văzut în fiecare zi. Cum s-a terminat învălmăşeala aceea din 21 – 22 decembrie a fost numit ambasador şi, la un moment dat, mi-a spus: vino la Paris pentru că Regele vine la Paris, nu mai vine la Bucureşti pentru că autorităţile nu sunt de acord să vină la Bucureşti, de Paşti. Într-adevăr, Regele a venit la Paris, la Biserica română, şi mi-a fost prezentat – sau i-am fost prezentat, mai bine spus, chiar de către Alexandru Paleologu. Ne-am retras la casa parohială după încheierea slujbei, iar cei din jur, spre surprinderea mea, au început să plece. Locuiau la o anumită distanţă în Paris, (…) erau şi oameni mai în vârstă, era ceea ce spunem exilul cultural românesc prezent acolo la slujba de Paşti (…) şi m-am trezit la un moment dat între patru ochi cu Regele (…) şi am început să povestim în doi. Era foarte interesat de situaţia din România, iar eu îi povesteam. (…) Am stat până dimineaţă povestind aceste lucruri (…). Atunci când m-am despărţit de Rege, a doua zi dimineaţa, devenisem „Mihăist“, mă interesa omul foarte mult: cine a fost Regele Mihai, cine este el acum şi mă gândeam foarte tare de ce nu îl aducem în ţară să îl punem pe tron. Ce ne trebuia Republica FSN-istă care era abordată de comunişti, erau glasnostişti, voiau să facă un fel de comunism cu faţă umană ca la Moscova. (…) În noaptea aceea, eram cu omul pe care eu îl vedeam ca salvatorul României în faţă şi mă gândeam de ce nu îl aducem la Bucureşti, ce ne împiedică. (…) Am rămas „Mihăist“, eram monarhist dinainte de 1989 datorită influenţei pe care Alexandru Paleologu o exercita asupra mea. Fusesem un om de stânga şi datorită lecturilor, la începutul anilor ‘80, cu Nicu Steinheil, cu Mihai Şora (….) cu Alexandru Paleologu, trecusem spre alt fel de a vedea lucrurile, şi mai ales începusem să îmi pun nădejdi că se poate prăbuşi comunismul. Nicu Steinheil mi-a spus acest lucru: comunismul se va prăbuşi! (…) Evident că nu am discutat acest subiect cu Regele, dar i-am spus „de ce nu veniţi?“, şi el m-a întrebat ce şansă ar avea monarhia, Am avut aceste discuţii, dar nu puteam în faţa acestui personaj istoric să fiu foarte tranşant, deşi unii mi-au reproşat în carte că am fost foarte insistent în anumite chestiuni şi nu l-am cruţat. E adevărat, pentru că trebuia să ne spună nişte adevăruri istorice, oamenii mai şi uită şi trebuie să revii cu întrebarea…. De atunci l-am văzut de multe ori, am fost la Versoix, la Paris, l-am văzut în ţară în mai multe ocazii şi am purtat aceste discuţii în prelungirea acelei discuţii de la Paris, aşa că i-am propus, în anul 2007, să înregistrăm aceste conversaţii, să le continuăm, dar să rămână în amintire – nu a fost vorba de o carte, n-a fost vorba de un film, deşi am înregistrat video toate conversaţiile, a fost vorba să creăm o arhivă, un material care să rămână în sertar. Din acest motiv, nici nu a apărut până acum, şi am respectat această înţelegere tacită între mine şi Majestatea Sa. Materialul a stat în sertar multă vreme, nici nu mai ştiam pe unde este la un moment dat pentru că a fost la o casă de producţie, a fost un proiect care nu s-a făcut, nici nu aş fi dorit să se facă pentru că trebuia, în primul rând, să mă înţeleg cu Regele, şi începusem nişte discuţii, pentru că ne puneam problema cum să promovăm imaginea monarhiei şi a Regelui Mihai mai mult decât în mici articole de ziar sau interviuri la nivelul elitelor intelectuale: să mergem la televizor şi să vadă lumea cine este Regele Mihai. (…) Îndată ce Regele s-a prăpădit, actuala mea soţie, Elena Vijulie, a luat aceste DVD-uri şi a început să transcrie – o muncă de Sisif pe care eu nu aş fi putut să o fac şi cartea nu ar fi apărut, să transcrii 30 de DVD-uri, cu multe probleme, pentru că nu se auzea foarte bine, nici dicţia Regelui nu era cea pe care am fi dorit-o noi… Problema a fost când am avut textul, ca el să sune aşa cum trebuie: eu să vorbesc în limba mea, iar el să vorbească în limba aceea românească a anilor ‘30 – ‘40, pe care o vorbea extraordinar. Era o limbă atât de frumoasă, care cred că în carte se simte pentru că am făcut un efort mare de a curăţa textul, în aşa fel încât să sune aşa cum îl auzisem eu. Cartea a mai întârziat din cauza aceasta pentru că trebuia să ajungă la acurateţea pe care eu mi-am dorit-o.
„Regele nu a avut bani să îşi ţină copiii la şcoală“
GdS: Cam un an aţi lucrat la această carte…
S.T.: Exact un an, în decembrie a început munca, iar pe 4 decembrie s-a lansat.
GdS: Ştiu că aţi făcut şi „presiuni“ asupra doamnei Elena să finalizeze acest proiect.
S.T.: Aveam uneori sentimentul că nu ne mişcăm destul de repede sau nu cu destulă acurateţe. Ideea că publici textul Regelui îţi poate tăia picioarele de emoţie, de trac, şi cred că s-a întâmplat asta cu noi toţi. Am fost aşa ca într-un an magic, totul era magie, magia încă nu s-a desfăcut, sunt în contact cu cartea, mai ales că merg în mai multe oraşe să o promovez, să intru în contact cu cei care au un sentiment al istoriei româneşti, care se gândesc la trecutul nostru şi încearcă să afle adevărul. Când Regele nostru s-a prăpădit, multă lume nu a ştiut cine a fost Regele Mihai. Poate reuşim, vorbind mai des despre acest secol – că tot am sărbătorit un Centenar în condiţii lamentabile, fără nici un fel de performanţă în acest an, numai scandaluri şi talk-show-uri lacrimogene – poate îl felul acesta cunoaştem şi istoria adevărată, nu cea care ni s-a transmis prin manualele comuniste sau din presa comunistă sau, după Revoluţie, de tot felul de oameni neinformaţi şi care duceau mesajul propagandei comuniste sau securităţii comuniste. Ştiţi bine câte zvonuri s-au lansat, că a plecat cu tablouri, cu averi, şi a fost sărac, se vede din carte. Fac o indiscreţie permisă: el nu a avut bani să îşi ţină copiii la şcoală. Fetele lui nu au făcut şcoală – studii superioare – în afară de Margareta. Toate au rămas la liceu pentru că nu avea bani să plătească şcoala, pentru că acolo şcoala costă bani. Un om de afaceri din Anglia, cel mai bogat român pe atunci, a plătit şcoala a patru dintre fete până la absolvirea liceului, nu din buzunarul Regelui. (…) A trăit într-o sărăcie care te şi înduioşează, şi el nu spune tot, mult mai multe ştiu eu în spatele cortinei şi mult mai multe au apărut în documente. Deci aceasta a fost una dintre minciunile care l-au urmărit şi era destul de nemulţumit, dar îndura cu seninătate asemenea zvonistică foarte calomnioasă despre el. A trăit în sărăcie, a fost un rege sărac, în exil.
„În faţa unui rege nu faci presiuni, insişti“
GdS.: Ne spuneaţi că în cadrul discuţiilor pe care le-aţi avut cu Majestatea Sa aţi făcut unele presiuni să aflaţi adevărul. Au fost şi întrebări pe care aţi fi dorit să i le adresaţi şi nu aţi făcut-o?
S.T.: Nu. I-am pus toate întrebările pe care le-am pregătit, dar nu aş spune că am făcut presiuni. În faţa unui rege nu faci presiuni, insişti, repeţi întrebarea, mai aduci un detaliu în discuţie să îşi aducă aminte. (….) În momentul în care m-am prezentat la Palatul Elisabeta – o săptămână au durat aceste înregistrări, (…), veneam din arhive, nu de acasă, ani de zile studiasem dosarele Casei Regale, istoria României în secolul XX, am scris atâtea cărţi despre acest lucru, aşa încât puteam să scotocesc în memoria Majestăţii Sale şi să îl ajut să îşi aducă aminte, pentru că multe lucruri le uitase (…).
GdS: Aţi simţit cumva că a avut o anumită reticenţă faţă de anumite întrebări?
S.T.: Nu, uneori a fost surprins, pentru că a mai dat interviuri care nu atingeau o latură mai sensibilă. În plus, eu mi-am dorit să fac o privire asupra omului, de-asta am insistat asupra vieţii de familie, cu copiii, cu soţia, cu rudele din capitale europene (…) era văr cu Regina Elisabeta a II-a (…). I-am pus toate întrebările pe care le-am considerat necesare, dar când am citit cartea, aş fi mai fi deschis nişte sertare, nişte capitole (…)
GdS: Care ar fi aceste sertare?
S.T.: Aş fi vrut să îl întreb mai multe despre anii de după ‘89, despre experienţa lui cu Bucureştiul, despre cum a văzut noua Românie, România aşa cum se năştea. Există un capitol despre asta acolo, dar aş fi vrut să vorbim mai mult. Cred că ar fi dat un aer testamentar mai puternic, dar l-am văzut când s-a întors – dacă vă aduceţi aminte discursul în Parlament, îl reproducem aici -, apariţia sa la operă, l-am mai întâlnit în anumite împrejurări şi am dezvoltat aceste subiecte, dar fără ca ele să apară în carte pentru că erau acele înregistrări şi nu voiam să adăugăm ceva. Cartea a fost aşa cum a căzut.
Continuarea acestui interviu o puteţi citi în ediţiile viitoare ale Gazetei de Sud.
