Ec. Narcis Ciobotariu, Ec. Eugen Călinoiu
Deși am traversat cu toții o perioadă grea, pentru unii a fost o perioadă atât de profitabilă încât reîntoarcerea la condițiile considerate normale în 2019 ar însemna un adevărat declin economic.
La nivel european, în ciuda tuturor dificultăților, a inflației și a previziunilor sumbre, bursele europene sunt foarte aproape de maximul lor istoric, profiturile obținute în anii anteriori ating valori greu de anticipat în 2019 iar acțiunile au un PER („Price/Earnings Ratio) de o singură cifră. Profiturile record au dus acțiuni europene celebre la un PER de 5 și chiar mai mic, moment prielnic pentru unele companii să-și răscumpere propriile acțiuni și pentru vechii acționari să-și mărească portofoliile.
PER se calculează ca raport între prețul de piață al acțiunii, cotația bursieră, la profitul obținut/acțiune într-o perioadă dată, de regulă ultimul an fiscal. Ne ajută să calculăm în câți ani reușim să recuperăm investiția într-o acțiune din dividende dacă profitul rămâne constant.
EPS înseamnă earnings per share sau profit per acțiune și se calculează ca raport între profitul obținut într-o anumită perioadă, de regulă ultimul an fiscal, la numărul total de acțiuni emise. În practică, dacă tot profitul ar fi repartizat acționarilor, dividendul plătit pentru o acțiune ar fi egal cu EPS-ul acesteia.
Un PER mic implică un EPS mare și invers, numai că, un PER mic ar trebui să crească cererea pentru acțiunile respective. Dar nu se întâmplă așa, deocamdată!
Ce este anormal pe bursele europene?
În mod normal, boardul oricărei companii încearcă să păstreze în firmă profitul obținut în anii anteriori propunând acționarilor planuri de investiții cât mai atractive, mai îndrăznețe. Scopul este acela de a-și asigura poziția dominantă în piață și de a aborda noi segmente de piață prin investiții în cercetare, în dezvoltarea/adoptarea unor noi tehnologii și prin înființarea unor noi capacități de producție, prin penetrarea unor piețe noi etc.
Cu toate acestea, deși investițiile s-au dovedit extrem de rentabile, marile companii europene nu anunță investiții pe măsura profiturilor raportate, nu au un plan de dezvoltare îndrăzneț și par să se fi acomodat cu ideea că vor pierde definitiv lupta cu competiția pe segmentele de piață cele mai competitive, în special lupta cu companiile asiatice sau americane.
Am asistat la un eșec al diplomației cu repercusiuni asupra piețelor?
Războiul din Ucraina ne-a arătat o altă față a pieței europene, bazată pe influența politică, pe influența asupra unor politicieni și pe capacitatea marilor companii de a corupe politicienii. O putem spune deschis, jumătate din vina acestui război este reprezentată de eșecul diplomației europene! O diplomație compromisă de jocurile de culise, de complicitatea dintre politicienii europeni care au asigurat monopolul unor companii rusești sau asiatice pe piețele europene sau care au negociat neortodox prezența pe piețele non-UE, lipsite de norme intuitive și competitive, a unor companii europene.
Singura strategie pe care majoritatea companiilor europene par să o fi adoptat este aceea de a aștepta sfârșitul războiului pentru a reveni la celebrul ”business as usual”, fără prea mari investiții pe piețele tradiționale, cu capitalizarea unor profituri exorbitante, în speranța că vor putea investi ulterior pe piețe emergente. Au negociat deja revenirea la pozițiile dominante pe piețele din state nedemocratice?
Care-i sursa profiturilor?
În 2020 și 2021 piețele financiare europene s-au axat în special pe vânzarea eurobondurilor sau pe titlurile emise de statele UE care nu au adoptat încă moneda euro, printre care România, Ungaria sau Polonia, mai puțin pe vânzarea de acțiuni și obligațiuni ale companiilor, deși trendul era diferit, fapt ce a dus la rigidizarea politicilor corporative și la scăderea atractivității companiilor, finalitatea fiind lipsa transparenței și a capitalului.
Această lipsă a capitalizării companiilor a fost rezolvată parțial în pandemie, când Banca Central Europeană a pus atât de mulți bani în piață încât ne-am trezit intrați în capcana inflaționistă. În 2022, companiile au aplicat o altă strategie, aceea de a testa limitele de preț, au dus prețurile cât mai sus, conștienți fiind că se apropie o perioadă de criză care-i va prinde cu limitele de credit consumate și cu multe obligații rămase neachitate. Profiturile mari sunt dovada faptului că prețul a crescut mai mult decât costurile. Și nu dimensiunea profiturilor este problema, ci nesustenabilitatea profitului, lipsa încrederii investitorilor, conștientizarea faptului că nu au capacitatea reală de a crește volumele și a faptului că au obținut rezultate conjuncturale.
Ce-i de făcut?
În primul rând ar trebui să recunoaștem problemele deja create, pornind de la efectele protecționismului, efectele inflației asupra clasei de mijloc, efectele randamentelor titlurilor de stat pentru piețe și nu numai. Spre exemplu, este inutil să vorbim despre investiții cu randament prognozat de 10%/an, dacă statul român oferă dobânzi de 8%/an pentru titlurile de stat. O analiză realistă ne arată că sunt nefezabile investițiile în acțiuni cu PER mai mare de 10, adică investiții care se recuperează în mai mult de 10 ani. Comparativ cu piața americană, unde întâlnim frecvent acțiuni cu PER mai mare de 100 aflate în topul tranzacționărilor, piețele europene își orientează capitalul către împrumuturile de stat. Până când…?
Ce anume a provocat lipsa încrederii investitorilor în companiile listate și ce anume a provocat lipsa încrederii investitorilor în forțele propriilor companii? O regulă mai veche a marketingului spune că piețele necompetitive sunt piețe neatractive.
Poate ar fi cazul să ne orientăm spre negocierea condițiilor de competitivitate, pe stimularea investițiilor, ca alternativă la insistențele cu care se negociază întoarcerea la ”business as usual” sau noi împrumuturi publice? Sau vom continua să girăm lipsa democrației cu propriile produse?
