Paradox: Agricultura românească produce și are potenţial imens, însă România importă cantități uriașe de produse alimentare.
Pornind de la acest paradox aparent, în contextul tot mai previzionatei crize alimentare a viitorului, politicile agricole orientate spre susținerea și dezvoltarea fermelor românești există și sunt predicate de fiecare decident înscăunat în funcțiile cu atribuțiuni de reglementare în materie.
Aderarea la piața comună europeană a României a generat, în mod indiscutabil, multiple avantaje sectorului agricol, ce nu pot fi contestate nici de către cei mai înverșunați hateri: eficientizarea exploatațiilor agricole, parcuri de utilaje agricole modernizate, acumularea de know-how de către fermieri și, nu în ultimul rând, profesionalizarea întregului ecosistem.
Pachetul de măsuri de intervenție în agricultură, conformate politicii agrare comune europene, combinate cu interesul uriaș manifestat de către diverși investitori străini, cât și autohtoni, au generat o efervescență în acest sector economic. Toate acestea s-au derulat într-un ritm accelerat, care a generat o bunăstare fermierilor ce s-a dovedit nu doar sustenabilă în ultimii ani, ci și în progresie geometrică.
Fondurile europene au instalat tinerii fermieri, au modernizat exploatațiile agricole, au încurajat cultivarea anumitor produse în sezon și în extrasezon (vezi programul Tomata, Usturoiul, mai nou Cartoful), iar acum urmează etapa încurajării asocierii fermierilor în cooperative Agricole.
Problema
Deși producția agricolă s-a dezvoltat vizibil, complementul acesteia, desfacerea, a fost neglijată de către producători. Modelul de business s-a axat pe o strategie simplă, care însă a funcționat: valorificarea producției prin intermediul marilor achizitori, cu statut de jucători independenți în piață.
Cultura mare se valorifică exclusiv prin intermediul acestor canale controlate de către actorii globali, a căror influență și control asupra piețelor au devenit totale.
Motivele sunt multiple, lipsa infrastructurii de depozitare fiind invocată, în principal, de către fermieri.
Realitatea este însă că nu a existat un interes individual în privința dezvoltării forței de comercializare a producătorilor, fiecare fiind un lup singuratic în jungla comercială, lipsit de educație specifică ce a generat o lipsă de interes în definirea și implementarea unei strategii moderne de comercializare a propriilor produse.
S-a ajuns astfel în situația în care produsele agricole primare românești să fie controlate în lanțul comercial de către marii traderi globali, cu consecința directă a transferului de valoare adăugată către aceștia.
Coroborând analiza de exit a produselor rezultate în urma procesului de producție agricolă cu controlul exercitat în mod similar asupra intrărilor în proces de către furnizorii de inputuri, rezultă o concluzie certă: fermierul român funcționează în sistem lohn, având un statut similar unui producător din industria textilă.
Istoricul evoluției industriei textile arată un declin major al producătorilor independenți, lipsiți de o piață directă către consumatorii finali și supuși presiunii evoluției impredictibile a factorilor de producție.
Previziuni
Valoarea adăugată în sectorul agricol a constat în ultimii ani într-o productivitate sporită generată de accesul deschis al producătorilor la tehnologiile moderne, în contextul unor costuri operaționale mici în raport cu costul folosinței terenului, productivitatea, beneficiile financiare și subvențiile contextuale.
Schimbările politico-economice mondiale de dată recentă au modificat o parte din elementele de stabilitate care au asigurat stabilitatea ultimilor ani. Dacă pandemia nu a afectat în mod direct agricultura, consecințele crizei politice care gravitează în jurul situației din Ucraina deja își pun amprenta. Restricțiile energetice au închis deja multe facilități de producție a inputurilor, atât de indispensabile productivității cu care eram obișnuiți, iar cele supraviețuitoare nu numai că sunt supuse presiunii uriașe a liberalizării pieței energetice, ci privesc neputincioase la iminenta restrângere a materiilor prime și energiei necesare producției de îngrășăminte, ierbicide și pesticide.
O privire asupra pieței agricole în contextul globalizării relevă câteva elemente axiomatice de natură a previziona evoluția agriculturii românești în viitor: i) volumele producției agricole vor scadea, ii) costurile de producție vor crește și iii) controlul total asupra producției exercitat de furnizori și achizitori.
Consecința va fi dezechilibrarea situației cu care am fost obișnuiți, întrucât scăderea volumelor nu va fi coroborată cu creșterea marjelor, creșterile de costuri nu vor fi compensate cu creșterile de preț, controller-ii de la intrarea și de la ieșirea din proces nu își vor diminua profiturile în favoarea producătorilor.
Există soluţii?
Așa cum sunt poziționate piesele pe tablă, singura soluție viabilă o reprezintă internalizarea proceselor exterioare, adică dobândirea controlului de către producător asupra intrărilor și ieșirilor de proces.
Singura modalitate prin care un jucător din economie poate ajunge să își impună interesele sale în fața partenerilor este forța pe care azi doar prin asociere o poate dobândi. Cu alte cuvinte, epoca călăreților singuratici este în declin, iar lipsa de viziune și de unitate va transforma iremediabil fermierul doar într-un gestionar al riscurilor, fără putere de negociere, captiv comercianților de inputuri și traderilor.
Asocierea în cooperative agricole, desi intens promovată în ultimii ani, nu a avut priză la fermieri. Profiturile individuale facile, elementul de noutate, și, de ce să nu o spunem, lipsa subvențiilor dedicate sunt cauze certe ale lipsei de interes în asociere a fermierilor.
Anul 2023 se anunță drept un declanșator al cooperativizării în agricultură, urmând ca finanțările nerambursabile să fie orientate cu prioritate către structurile asociative ori în conexiune cu acestea.
Dacă până acum cooperativele agricole postrevoluționare au constituit mai mult o formă fără fond, acestea vor constitui pariul viitorului în agricultură, nu doar prin prisma interesului direct, de moment, al accesării fondurilor europene, ci printr-o nouă abordare a pieței, provocare care se poate tranforma într-o veritabilă tentativă de preluarea a controlului de către producător.
Răzvan-Florentin Socoteanu
senior partner
SOCOTEANU & POPA – societate civilă de avocați
