Istoria Craiovei se împletește strălucit cu istoria bisericii „Sfântul Dumitru”, considerată cea mai veche construcţie religioasă din oraş. Dovezile arheologice scoase la lumină în urma lucrărilor de restaurare din 1888, au determinat pe unii istorici să afirme că această instituţie religioasă aparţine secolelor VIII-XI.
Alte păreri plasează existenţa ei în vremea fraţilor Petru şi Asan (sfârşit de secol XII), a lui Ioan al Cumanilor (prima jumătate a sec. al XIII-lea), ori a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). A fost ctitorită, se pare, de Barbu Craiovescu (la sfârşitul secolului al XV-lea), probabil pe ruinele unui aşezământ mai vechi; prima atestare documentară datează din 1645, fiind menţionată ca „Biserica Domnească de Craiova”.
În alte documente apare sub numele de „Băneasa”. A fost rezidită din temelii în 1651, de Matei Basarab; ulterior, reparată de fostul mare armaş Petru Obedeanu în 1690, de fiul său, stolnicul Constantin Obedeanu, în 1724, când se şi repictează, zugrăveala fiind executată de Teodosie, Andrei şi alţii. Din 1765 devine metoc al Episcopiei Râmnicului. Biserica a fost grav avariată de cutremurul din 1838.
Este închisă în 1849 şi rămâne în ruină până la 1889. A fost rezidită din temelii cu sprijinul regelui Carol I şi al Reginei Elisabeta, sub supravegherea arhitectului francez Emile Lecomte de Noüy, între 1889-1893 (când s-a resfinţit). Între anii 1906-1933 a fost renovată şi pictată de artiştii francezi Menipot şi Bories. Lucrări de restaurare s-au efectuat şi după această dată. Catedrala „Sfântul Dumitru” adăposteşte moaştele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarh al Constantinopolului, ale Sfinţilor Serghie şi Vah şi ale Sfintei Muceniţe Tatiana.
După părerea lui N. Iorga, pe lângă această biserică a funcţionat cea mai veche şcoală din Oltenia (clericală). În anul 1939, devine catedrală mitropolitană. Ultima lucrare de restaurare şi consolidare s-a efectuat între anii
