În 1940, la Târgu Jiu şi-a deschis porţile una dintre primele fabrici din judeţul Gorj: Fabrica de Ţigarete. Peste o mie de oameni au avut ani buni un loc de muncă stabil. A venit Revoluţia şi, odată cu trecerea anilor, fabrica a fost retehnologizată, astfel că munca angajaţilor a devenit mai uşoară. Visul frumos s-a destrămat în anul 2006, când porţile fabricii s-au închis, muncitorii devenind şomeri. Tradiţia de peste 65 de ani s-a transformat în scrum…
La sfârşitul anului 1940, în municipiul unde sunt expuse operele marelui Constantin Brâncuşi, a fost înfiinţată prima fabrică de tutun din Oltenia. Era printre primele fabrici din judeţul Gorj şi toată lumea s-a bucurat, gândindu-se la noile locuri de muncă. Aşa a şi fost: peste o mie de gorjeni au fost angajaţi aici, majoritatea fiind tinere, care îşi asigurau, astfel, o pornire cu dreptul în viaţă. Programul începea la oră fixă şi se lucra mult. Cu toţii voiau să aibă un serviciu stabil, să-şi poată creşte copiii şi să aibă o viaţă bună. Cât se putea pe vremea aceea. Şi nu trăiau rău muncitorii de la Fabrica de Ţigarete Târgu Jiu: produsele de aici erau la mare căutare, mai ales că în perioada aceea nu intraseră pe piaţă produsele din export. Salariile erau convenabile, iar la Fabrica de Ţigarete porţile erau mereu deschise pentru cetăţenii care doreau să muncească.
Acum, în iunie 2009, a rămas doar scrumul din tot ce a fost: clădirile fostei fabrici sunt lăsate în paragină, au geamurile sparte şi pereţii „bătuţi“ de vreme şi dărâmaţi. Paznicul postat la intrarea în curtea fabricii spune că nu ştie nimic despre proprietari, sunt persoane private sau poate o firmă privată. Nu ştie mare lucru despre fosta Fabrică de Ţigarete, una cu tradiţie în judeţul Gorj, unitate industrială care a avut peste o mie de salariaţi.
Amintiri din epoca de aur
Elisaveta Stroie are 53 de ani şi a lucrat la Fabrica de Ţigarete din Târgu Jiu vreme de 25 de ani. Era tânără când s-a angajat, abia deschidea ochii spre viitor şi era dornică să muncească. „Eram în anul 1982 şi auzisem că se căutau muncitori la Fabrica de Ţigarete. Am mers să mă angajez şi am fost primită. Acolo erau primiţi toţi cei care voiau să muncească. Se plătea bine, aveam condiţii şi nu era foarte grea munca. De aceea, erau şi foarte multe femei angajate. Existau maiştrii bărbaţi şi inginerii, maşiniştii, care aveau grijă de maşini. Era tehnologie şi pe vremea comuniştilor, însă nu aşa performantă. Unde mă angajasem eu nu era multă muncă, stăteam în picioare mult, miros de tutun… Mult de lucru era la depozit, acolo unde se primeau baloturile de tutun, se încărcau produsele finite. Acolo lucrau bărbaţii. Ţin minte că exista un atelier unde erau angajaţi numai romi din cartierul Obreja din Târgu Jiu. Cine le mai dă astăzi de lucru acestor oameni necăjiţi? Nimeni. Măcar atunci eram siguri că avem un salariu decent“, a povestit femeia.
Întâmplări de după Revoluţie
Anii regimului comunist au trecut liniştiţi, oamenii au căpătat vechime în muncă şi nu se aşteptau la lucruri rele. Se obişnuiseră să muncească şi îşi primeau salariile la timp. Ana, altă fostă angajată, trecută acum de 65 de ani, povesteşte că ambii ei copii stăteau câteva ore pe zi la căminul existent în cadrul unităţii: „Curtea fabricii era mare şi plină de verdeaţă. Erau flori, copaci, multe clădiri şi toate străluceau, erau noi şi îngrijite. Nu ştiu ce a mai rămas pe acolo acum. Îmi amintesc foarte bine că nu aveam de ce să mă plâng nici pe vremea comuniştilor, nici după aceea. Era un loc de muncă sigur şi mă bucuram şi de privilegiul de a-mi aduce copiii la cămin, căci nu aveam cu cine să îi las acasă“.
Fabrica de la Târgu Jiu, ca şi celelalte din ţară, aparţinea de Regia Autonomă a Tutunului din România, care în anul 1997, printr-o hotărâre de guvern, a devenit Societatea Naţională Tutunul Românesc (SNTR).
După 1990, Fabrica de Ţigarete a intrat într-un amplu proces de retehnologizare şi au fost aduse utilaje noi şi foarte performante. Din păcate, în acea perioadă au avut loc şi primele reduceri de personal. Din cei peste o mie de angajaţi au mai rămas vreo 500. „După Revoluţie au adus maşini performante, din străinătate. Era mult mai puţină muncă. Mi-am păstrat serviciul. Aveam apă caldă în secţie, primeam sifon în zilele calde de vară şi lapte pentru că lucram cu tutun“, şi-a amintit Elisaveta Stroie.
În cei 25 de ani de muncă, şi-a făcut multe prietene în fabrică. Se înţelegeau, îşi povesteau necazurile şi speranţele. După închiderea fabricii, nu au prea mai păstrat legătura: „Colectivul din secţie era de nota zece şi aveam prietene bune. Eu nu am fumat, altele mai fumau, stăteam la soare în curte când aveam pauză şi povesteam vrute şi nevrute. Am prins vremuri bune şi mi-a părut rău când s-a terminat totul. Am avut noroc: m-am pensionat, că aveam anii necesari. Unii dintre colegi au rămas pe drumuri, pentru că erau mai tineri“.
Sfârşitul ţigării…
Anii au trecut şi a venit fatidicul 2006. Fabrica de Ţigarete din Târgu Jiu era o sucursală a firmei SC Galaxy Tobacco SA Bucureşti, fosta firmă SC Tutunul Românesc, care din 1991 şi până în 1998 fusese numărul unu în producţia internă de ţigarete. În luna martie 2006, printr-o directivă de la centru, activitatea de la fabrica din Târgu Jiu a încetat. Oamenii au fost disponibilizaţi, promiţându-li-se plăţi compensatorii, pe care le-au primit după mai bine de un an.
Peisajul contemporan de la fosta fabrică este dezolant: clădiri dărâmate, lăsate în paragină, geamuri sparte, spaţii verzi neîngrijite. Doar câinii vagabonzi se mai aciuează pe la colţurile fostelor ateliere şi secţii unde se produceau ţigaretele.
Mărcile Carpaţi, Mărăşeşti, Snagov au rămas o simplă amintire pentru localnicii din Târgu Jiu, locul unde vreme de peste 65 de ani se fabricaseră aceste „diavoleşti plăceri“. Unii spun că fabrica a fost închisă de concurenţa străină. Alţii dau vina pe politică. După Revoluţie, românii au început să uite de ţigările Carpaţi, preferând alte mărci, mult mai greu de pronunţat. Carpaţi rămâne unul dintre cele mai vechi branduri în România, iar Coloana, unul dintre cele mai vechi din Gorj.
Ţigara din scrumiera de la Târgu Jiu a ars, iar scrumul său a fost luat de vântul neprielenic al anilor 2000. Din multe dintre fostele fabrici de acum nici jumătate de secol au rămas doar ruinele unui trecut în care gorjenii aveau unde să muncească.
