Ce ne asteapta in continuare? Doua glasuri au rostit formulele traditionale care deschid poarta conflictelor. La iesirea dintr-o reuniune speciala a Consiliului National de Securitate, presedintele Bush a afirmat „Sintem in razboi!“ si le-a cerut fortelor armate americane „sa fie gata“, ele fiind deja puse de citeva zile in stare de alerta maxima, „cod Delta“, echivalentul lui DEFCON III din perioada Razboiului Rece. De cealalta parte a Atlanticului, la sediul central al NATO din Bruxelles, Lord Robertson a anuntat ca Alianta, pentru prima oara in istoria sa de 52 de ani, este gata sa aplice prevederile Articolului 5 din Tratatul de la Washington privind apararea colectiva, declaratia fiind echivalenta cu una de razboi, venind din partea fiecareia dintre tarile membre.
Legal vorbind, Alianta nu mai trebuie decit sa notifice Consiliului de Securitate al ONU existenta unui atac armat asupra teritoriului unuia dintre statele membre, iar trecerea la actiune este imediata, fara sa mai fie nevoie de nici un fel de sedinta speciala a Consiliului Aliantei. Luind in calcul episoadele anterioare in care NATO a decis o operatiune militara, stim ca sint necesare 48 de ore de la formularea deciziei politice pina cind comandantul suprem al unuia dintre cele doua mari comandamente supreme existente (Europa si Atlantic) poate intra efectiv in actiune. Este de presupus ca, in acest moment, data fiind existenta declaratiei politice a Lordului Robertson, ambele uriase grupe militare sint in stare de alerta maxima si pregatite pentru interventie imediata, fiind la fel de logic sa credem ca, deja, asa-numitele „unitati avansate“ (informatii, logistica pregatitoare pentru centrele de comanda si control etc.) pot fi implantate in citeva ore in zonele de plecare a misiunilor sau in primele puncte de pe teritoriul inamic ocupat.
Cine va ataca?
Exista doua mari optiuni. Prima anunta o reactie unilaterala a SUA, cu participarea in cadrul unei coalitii ad-hoc a unor alte state, dupa modelul Razboiului din Golf. A doua optiune este o actiune majora a trupelor NATO pe unul sau mai multe fronturi, cu participarea unuia sau a celor doua mari comandamente. La ambele actiuni vor putea fi antrenate, sub diverse forme, alte state, in primul rind – pentru forta simbolului, Rusia si eventual China – apoi cele din Parteneriatul pentru Pace, precum si altele dintre cele care si-au oferit acum sprijinul neconditionat.
Logica angajamentului militar, precum si cea a jocului politic ne fac sa credem ca America va dori sa imparta atacul in doua faze distincte. In prima parte, sa atace ca virf de lance si sa foloseasca o implicare relativ mica a trupelor aliate, asa cum o lasa de altfel sa se creada tonul si continutul ultimelor interventii ale inaltilor responsabili americani. In a doua parte, implicind trupele NATO si ale celorlalte tari, sa declanseze o operatiune de cautare si curatire, intr-o singura zona sau in mai multe, inclusiv cu stabilirea unor administratii militare provizorii pina la lamurirea situatiei.
Tratatul de la Washington (1949) Articolul 5: „Partile semnatare sint de acord asupra faptului ca un atac armat asupra unuia sau a mai multora dintre statele semnatare in Europa sau America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, cad de acord ca, in cazul in care un asemenea atac are loc, fiecare dintre ele, prin exercitarea dreptului la autoaparare recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, vor asista partea sau partile astfel atacate sa conduca pe mai departe, individual si in acord cu celelalte parti, acele actiuni care se impun ca necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si mentine securitatea in zona Atlanticului de Nord. Orice asemenea atac armat si toate masurile luate ca rezultat trebuie imediat raportate Consiliului de Securitate. Aceste masuri vor fi incheiate atunci cind Consiliul de Securitate a luat masurile necesare pentru a restaura si mentine pacea si securitatea internationala“. Articolul 6: In privinta articolului 5, un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre partile semnatare trebuie sa includa un atac armat: – asupra teritoriului oricareia dintre partile semnatare in Europa sau America de Nord…asupra teritoriului Turciei sau asupra insulelor de sub jurisdictia oricareia dintre partile semnatare, insule aflate in zona Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Cancerului; – asupra fortelor, vaselor sau avioanelor oricareia dintre parti, atunci cind se afla sau nu pe teritoriile respective sau in orice zona din Europa in care se afla stationate trupe de ocupatie ale partilor semnatare la data intrarii in aplicare a Tratatului sau in Mediterana, sau in zona Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Cancerului.
Dar, in ambele cazuri, este foarte clar, deja, ca fortele americane vor avea de indeplinit prima si cea mai dificila dintre misiuni: lovitura initiala.
In acest sens, ne intereseaza care sint planurile pe care le au la indemina pentru situatii de criza extrema strategii militari de la USCENTCOM – US Central Command -unul dintre cele noua compartimente unificate din Departamentul Apararii al SUA, cu statul major la baza aeriana MacDill, Tampa, Florida. Unitate creata in ianuarie 1983, de catre presedintele Reagan, pentru a inlocui Forta rapida complexa de desfasurare, USCENTCOM are in „zona de responsabilitate“ (vezi harta alaturata) o arie uriasa care include 20 de tari, printre care Arabia Saudita, Afganistanul, Bahreinul, Djibouti, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Eritreea, Etiopia, Iordania, Iranul, Irakul, Kenya, Kuweitul, Omanul, Pakistanul, Quatarul si Republica Yemen. Ca unitati subordonate, are Comanda centrala a unitatilor terestre (ARCENT, baza la Fort McPherson), Comanda centrala a fortelor aeriene (CENTAF, baza aeriana Shaw), Comanda centrala a fortelor aeriene (NAVCENT, Bahrein), Comanda centrala MARINES (MARCENT, baza Camp Smith) si Comanda centrala operatiuni speciale (SOCCENT, baza de la MacDill).
In planificarea strategilor din acest moment exista un foarte interesant document care defineste diferitele optiuni la un atac in forta asupra teritoriului SUA. Definitiile sint militare si raspund, formal, existentei unei amenintari militare, clasice sau non-conventionale. Intrebarea care se pune acum in statele majore implicate este care este natura exacta a compunerii fortelor care trebuie sa se lupte cu „inamicul invizibil“. Intrebarea e fara raspuns? Nu, pentru ca acest inamic invizibil are, totusi, o serie de repere extrem de vizibile, asa cum ar fi taberele de pregatire si antrenament, sediile identificate ale punctelor de comanda si transmisiuni, liniile de aprovizionare si depozitele de armament si hrana. In acest caz, gindirea si planificarea atacului vor urma absolut aceeasi logica militara ca pina acum, numai ca accentele asupra naturii contraofensivei si contraatacului vor fi diferite, iar ultima perioada, cea denumita „de asigurare a stabilitatii post-conflict“, s-ar putea sa fie lunga, complexa si sa presupuna o reechilibrare majora a structurii de putere a lumii, exact asa cum s-au petrecut lucrurile in cazul unei conferinte tinute demult, undeva nu departe de actuala zona posibila de ostilitati, in prezenta liderilor unei alte coalitii care a reimpartit lumea…dar asta, deja, este o alta poveste care poate ca va veni.
Deocamdata, faza initiala va consta in acumularea „numarului exact de trupe care vor permite comandantului sa estimeze ca poate implementa corect conceptul de operatii“, fiind gindita o actiune complexa si pe scara mare, contraatac aerian si terestru, iar daca va fi cazul si cu elemente amfibii. Dupa distrugerea tuturor punctelor vitale ale fortei adverse si neutralizarea tuturor punctelor de comanda se poate imagina implementarea celei de-a doua faze, „de asigurare a stabilitatii post-conflict“, aceasta in ideea ca „orice operatiune militara de succes este gindita pentru a pune capat razboiului… perioada de tranzitie poate fi implementata chiar daca mai au loc lupte reziduale undeva pe teatrul de operatiuni…Fortele care vor mai ramine in zona vor fi chemate sa ajute la repatrierea prizonierilor de razboi, sa ocupe si sa administreze teritoriul inamic si sa ajute autoritatile locale la reluarea serviciilor esentiale“. Precizari foarte importante, deoarece scopul viitoarelor misiuni nu va fi numai sa vineze teroristi, ci sa anihileze „statele care au oferit sprijin sau refugiu miscarilor teroriste“, iar aceasta precizare nu trebuie luata decit in termenii sai cei mai precisi, cei care sint, totodata, si cei mai largi. Sa revenim la prima faza, caci strategii prevad existenta a doua posibilitati, „fortele americane putind intimpina opozitie sau nu“. „In primul caz, este nevoie de operatiuni de lupta terestre pentru desfasurarea fortelor noastre in perimetru. Daca circumstantele sint bune, atunci intrarea trupelor si operatiunile de lupta trebuie combinate rapid intr-o singura miscare, atingind obiectivele strategice intr-o singura operatiune. In acest tip de situatie, unitatile trebuie sa fie gata de lupta din momentul sosirii in zona… Operatiunea se afla sub un risc sporit in perioada initiala, exact in momentul in care, dupa sosire, trupele se deplaseaza spre zona de lupta“. Dupa experientele de lupta impotriva Irakului (decembrie 1998) si Serbiei (martie-iunie 1999), apare conceptul operatiilor decisive rapide „care se concentreaza asupra actiunii unor forte complexe extrem de usor de desfasurat, letale, agile, cu mare capacitate de supravietuire si usor de sustinut logistic si care sa poata infringe rapid toate centrele de gravitatie strategice ale adversarului…Deosebit fata de operatiunile traditionale, acest demers nu are in vedere cucerirea si ocuparea teritoriului in spatiul de lupta numai pentru scopuri limitate…fortele angajate in lupta vor putea fi imediat adunate si trimise in alta parte… asemenea campanii vor fi caracterizate prin operatiuni imediate, continue si coplesitoare, pentru a soca si paraliza adversarul, pentru a-i anihila capacitatea de a coordona operatiuni ofensive sau defensive, pentru a-i fragmenta capacitatile militare de care dispune“. Intervine aici conceptul fundamental al „razboiului asimetric“, vorbindu-se despre ceea ce pare sa fie acum subiectul tuturor discutiilor, adica o concentrare enorma de forte militare combinate pentru ca atacul sa fie unic si cu o forta de distrugere care sa poata anihila complet orice reactie a adversarului. Prima etapa a operatiunii va consta in transportul pe calea aerului a unui prim val de forte de atac care vor ateriza linga perimetre securizate – depozitele de echipamente, munitii si alimente, ocupind punctele strategice – aeroporturi si porturi, pentru a deschide calea urmatoarelor unitati aflate in linia imediata de asteptare. Iata care sint unitatile pe care armata americana le pune la dispozitia USCENTCOM pentru un „teatru major de lupta“, desemnarea initiala fiind Irakul: Armata a 3-a ARCENT furnizeaza trupele pentru atacul terestru, dispunind de corpul 5 de armata si divizia XVIII aeropurtata, precum si diviziile: 1 blindata, 1 infanterie, 3 infanterie mecanizata, dizivia a 10-a vinatori de munte, 101 aeropurtata si Regimentul 2 cavalerie mecanizata. Zece flotile ale US Air Force (printre care cele cu numarul 1, 4, 20 si 33 au luptat si in Razboiul din Golf), la care se adauga patru flotile de bombardiere strategice, vor asigura acoperirea aeriana a operatiunilor. Flota a 5-a este deja desfasurata si in stare de alerta maxima, cu toate cele cinci portavioane ale sale (Entreprise, John F. Kennedy, Eisenhower, Roosevelt si George Washington) impreuna cu navele de sprijin si acoperire.
Aceasta este structura maxima de forte in varianta americana, conceputa initial pentru a raspunde unui atac armat conventional, refacuta acum in ideea unei viitoare angajari in lupta cu fortele unui inamic care, din anumite puncte de vedere, ar putea sa repete experienta comportamentului nord-vietnamez. Este foarte posibil ca, pentru a se taia orice sursa de comunicatie cu exteriorul (deci de aprovizionare sau de fuga), trupele aliate sa fie folosite in operatiuni ulterioare sau concomitente de inchidere a spatiului de lupta pe o distanta relativ mare, interzicind practic orice miscare de sprijin in favoarea adversarului. S-ar putea, afirma unele surse, ca in cadrul teatrului principal de lupta sa fie deschise mai multe puncte simultan, mai ales daca vor exista indicatii asupra unor posibile miscari de coalizare cu principalul grup sau popor vizat.
Mai exista un element nou si interesant, indicat din nou de termenii folositi de presedintele SUA, care a reamintit de faptul ca va fi vorba despre o actiune costisitoare si pe termen lung, ceea ce implica schimbarea de mentalitate in raport cu ceea ce, pudic, in trecut, se numeau „operatiuni militare“. Acesta este sensul propozitiei „America se afla in razboi“, cu reamintirea faptului ca un razboi implica o serie de operatiuni, si poate nu doar pe un singur front de lupta.
Unele surse spun ca, doar peste citeva zile, vom vedea cum arata, in realitate, noul plan de lupta. Cel american. NATO este pregatita sa-l urmeze.
