E Grigore-scu, sa moara mama lu’ fotoreporteru’ nostru !

Aer curat, pasarele frumos cintatoare (dupa program, ca aici nu sintem de capu’ nostru), o gospodarie alba, curata si intiiiiiiinsa cit doua curti de ijepeu.

Ce sa-ti doresti mai mult? Poate niste verdeata, asa mai ca-n jungla, si vreo doi-trei dulai politienesti, sa apere proprietatea de priviri curioase ori intentii dubioase.

Stimulat de forfota din jur, fotoreporterul nostru patrunse, brusc si fara sens la prima vedere, adincul inteles al poeziei cosbuciene, pe care o repetase la infinit in singurul an de scoala de plutonieri pe care reusise sa-l termine: „ As sta cu fluieru’-n gura, de dimineata si pina pe-ntunecatura“. Arunca cit colo bunatate de Minolta cu superobiectiv si se izbi cu capul de gardul masiv, apelindu-l la nesfirsit, ca Michelangelo in focul creatiei: „ Mai trebuie ceva! Parla! Parla!“

Strivit lejer pe un picior de o combina care tocmai se invirtea prin zona, avu o a doua revelatie, gustind culorile care-i jucau crude in fata ochilor, printre lacrimi: „Grigore-scu, sa moara mama daca nu e asta! L-am vazut o data, sprijinit pe un perete, la arest! Maaaaaare artist, maaaaaaare caracter, dom’le !“