Astazi, actorul Valer Dellakeza se pregateste sa intre in cel de-al saptelea deceniu de „calatorie“, cu gindul de a apara si perpetua arta teatrala, in felul sau, inconfundabil, pe scena Teatrului National din Craiova, punct cardinal teatral al planetei acestei arte, recunoscut si definit ca atare de catre cei mai importanti critici ai lumii. Despre calitatea sa de actor, Valer nu a dorit sa vorbeasca, probabil, fiindu-i suficiente cele 500 de pagini cu cronici, fotografii si simple insemnari care au aparut in tara si pe intreg mapamondul. Pagini unde s-au consumat toate superlativele maiestriei artei actoricesti cu care este inzestrat Valer Dellakeza. Am incercat sa-i smulg citeva aprecieri despre sine, intr-un dialog amical, insa a fost cu neputinta: „Modestia este o virtute de care n-am fost niciodata mindru ca o am si atunci am ocolit-o, intrucit am ajuns la concluzia ca talentul nu-l poti gasi nicaieri daca nu e in tine. M-am impacat cu ideea ca si cei mai inalti, ca si cei mai umili, au fiecare propriul rol sub cer. Si… cum la mine inteligenta nu este o «stare» continua, am lasat, de cele mai multe ori in viata, sa decida intimplarea care, uneori, chibzuieste mai bine decit noi. Caci numai intimplarea a facut sa am parte de o poveste adevarata.“ Vazind ca este satul de toate epitetele apreciative, l-am rugat sa-mi spuna povestea sa adevarata si, fara nici o ezitare, a fost de acord.
Povestea adevarata a lui Valer
„In 1954, copil fiind, ma jucam pe strada pe care locuiam cu alti copii si… intimplarea a facut ca pe acea strada sa treaca Maria Goanta, una din marile doamne ale teatrului craiovean, si dintre toti copiii sa ma-ntrebe pe mine daca nu vreau sa ma fac artist. Ba da!, am zis eu. «Atunci te astept marti, la ora 9.00, in curtea Teatrului National», azi Teatrul de Opera si Opereta. Am fost prezentat directorului si regizorului spectacolului – care avea nevoie de copii. M-a pus sa spun citeva poezii si m-a admis sa joc intr-unul din rolurile principale dintr-o piesa sovietica a unui autor sovietic. Piesa la moda pe vremea aceea. La repetitie aveam sa ma intilnesc cu temutul, dar regretatul Victor Parhon – personalitate marcanta in critica de teatru. Si el juca in acel spectacol, avind rolul unui verisor de-ai mei de la tara, care trebuia sa ma bata, lucru cu care n-am fost de acord. Dar, cum spectacolul cerea altceva decit as fi dorit eu, am admis sa ma las batut.
A urmat al doilea rol, in 1955, Raka din «Doamna Ministru» scrisa de B. Nusici. Rolul era al unui copil rasfatat dintr-o familie ministeriala. Au urmat alte roluri, de mai putina importanta, insa cel mai minunat lucru al acelor ani este venirea la Craiova a celebrei trupe de proaspeti absolventi ai Institutului de Teatru din Bucuresti – «Promotia de aur» – care cuprindea actori ce aveau sa devina in timp celebritati ale scenei romanesti: Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rautchi, Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, avind in fruntea lor ca prieten si maestru pe marele regizor Vlad Mugur. Am fost martorul primei perioade de glorie a Teatrului National din Craiova. Mi-e imposibil sa uit spectacole ca: Barbierul din Sevilla, Gilcevile din Chiogia, Hamlet si multe altele.
Teatrul din Craiova din acea perioada a cistigat toate Marile Premii la toate concursurile la care a participat. Ajunsese atit de mare acea trupa, incit, atunci cind ne duceam sa jucam la Bucuresti, nici o institutie teatrala nu ne mai oferea sala. Astfel, am ajuns sa jucam Hamlet in sala «Rapsodiei Romane», scena total improprie pentru un spectacol de maretie shakespeareana. Am stat in umbra acestor mari actori si cind ni se arunca un ban sa mergem sa-i cumparam tigari lui Amza, ne bateam pe acea moneda, care sa mearga primul.
Au trecut anii si am fost angajat in ’62-’64 ca actor corp ansamblu, dupa care in ’64 am intrat la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti impreuna cu doi colegi si prieteni, mari iubitori de teatru, excelenti actori: Nicolae Iliescu de la Teatrul Mic si Dan Werner. Am avut sansa ca in facultate sa fiu la clasa profesorilor Beate Fredanov, Octavian Cotescu si Laurentiu Azimioara. ABC-ul meseriei, pe care cred ca-l stapinesc, mi-a usurat munca de creatie, dar adevarata meserie am invatat-o pe „scindura“ aici, la Craiova de la mari actori: Manu Nedeianu, Ovidiu Rocos, Vasile Cosma, Constantin Sassu, Ion Pavlescu, Iancu Goanta si de la mai tinerii Valeriu Dogaru, Petre Gheorghiu-Dolj, Lucian Albanezu.
In ’68, cind m-am intors de la facultate, am gasit la Teatrul din Craiova un colectiv de actori cum rar mi-a fost dat sa aflu ca mai exista in alte teatre. Existau trei generatii de mari actori intr-o permanenta emulatie artistica. Sub bagheta regizorala a doamnei Georgeta Tomescu si a regretatei Valentina Balogh, trupa craioveana a rezistat vicisitudinilor regimului comunist, realizind mari spectacole, care au ramas in amintirea spectatorilor prin curajul si prin acuratetea profesionala. Alaturi de scenografi ca Viorel Penisoara – Stegaru, Vasile Buz, Sorin Novac, spectacolele noastre au stralucit in marile concursuri la care am participat. Spectacolele care le jucam atunci aveau sa pregateasca, intr-un anume fel, marile spectacole ale perioadei SILVIU PURCARETE – VLAD MUGUR cu tineri si foarte multi talentati artisti.
Revolutia din ’89 avea sa aduca schimbari radicale chiar si in lumea teatrului. Curiozitatea celor de dincolo, care timp de 50 de ani nu au stiut nimic despre noi, avea sa ne gaseasca pregatiti. Manageriatul lui Emil Boroghina, arta profesionala a lui SILVIU PURCARETE si valoarea trupei au fost atuuri serioase in realizarea de mari spectacole, invitate pe marile scene ale lumii. Vizita la Craiova a domnului FRANK DUNLOP – director al Marelui Festival International de Arta de la Edinburgh, precum si faptul ca am fost selectati dupa acest mare festival, ne-a deschis calea catre scenele celebre ale lumii. Premiile cucerite la acest festival au fost gir serios pentru a fi invitati si in alte colturi ale lumii, la alte festivaluri. In noua ani, Teatrul National din Craiova a avut 87 de turnee in strainatate, un record de Guinness Word Records. Despre ce a insemnat TNC in periplul mondial s-a scris mult si sint convins ca cititorii dumneavoastra stiu totul.
Alaturi de colegii mei, Leni Pintea – Homeag, Ilie Gheorghe, Ion Colan, Valentin Mihali, Adrian Andone si altii, am cunoscut si lumea, dar si succesele.
Un singur lucru pe care te rog sa-l retii: in caietul-program de la Barbican Center, teatrul in care evolueaza la Londra „Royal Shakespeare Compagny“, directorul acestui mare festival de teatru a scris urmatoarele cuvinte: «Am invitat la acest festival cele mai mari trupe de teatru din lume. De la Tokyo la Sankt Petersburg, de la Los Angeles la Craiova si de la Londra la Montreal.»
Astfel, TNC a ajuns punct cardinal teatral in miscarea teatrala mondiala. Multumesc Boroghina, multumesc Purcarete, multumesc colegilor mei!“
In fiecare dintre artisti exista o nostalgie a adevarurilor, o voluptate amara a revelatiilor. De la aceasta stare de fapt nu fac nota discordanta nici actorii de la teatrul craiovean. Astfel, in ’97, Silviu Purcarete a fost numit director la Teatrul din Limoge, iar plecarea lui s-a simtit pe scena TNC si in sufletele actorilor. De aceea, Valer Dellakeza constata: „Este greu sa-l inlocuiesti pe Purcarete. In acea conjunctura ne trebuia un regizor de aceeasi marca. Si marele Boroghina gaseste solutia: VLAD MUGUR. Acest mare maestru a montat la Craiova trei spectacole de referinta in istoria teatrului romanesc. Revenirea lui Vlad la Craiova a insemnat pentru noi, pe linga succese, inclusiv lectii de arta actoriceasca si teatrala.
Silviu Purcarete si Vlad Mugur, dupa familia mea, sint cele mai minunate daruri pe care mi le-a oferit viata.“
Actorul – prizonierul propriului personaj
Asa cum am mai spus, Valer Dellakeza este un actor inconfundabil. Un actor adevarat. Si pentru orice actor autentic, teatrul nu inseamna nici bucurie, nici truda, ci, de cele mai multe ori, suferinta. Nici un actor desavirsit nu concepe aceasta meserie ca pe o bucurie, indiferent de dimensiunea ei. E putin spus ca drumul acesta este un drum dificil. E cumplit sa intri in pielea unui personaj, in atmosfera creatiei, sa afli gindul real al „poetului“ dramaturg, sclipirea acestuia. In general, pe actor il intereseaza sa faca „sapaturi“ in jurul piesei, sa scormoneasca aidoma arheologului. Uneori, dureaza foarte mult. Poate repeta ore in sir fara sa iasa nimic, insa in momentul in care a gasit jonctiunea, are o satisfactie pina la beatitudine. Starea aceasta exista, ca un facut, numai cind incepe lucrul la un rol si cind il termina. Intre bun inceput si bun sfirsit, in realitate este numai durere, pentru ca rolul il subjuga total. Sint roluri, personaje, care il „trimit“ pe actor la depresii nervoase. Sint roluri ca un labirint metafizic in care intra si pare sa nu mai iese. Sau ca o spirala fara sfirsit ce pare sa-l inghita elegant si definitiv. In general, dupa ce actorul termina reprezentatiile cu o piesa, personajele cad precum pieile de pe sarpe, insa rolul o data incheiat, se intoarce la actor ca bumerangul. Astfel, el este prins in cursa unei crize existentiale. Sint cazuri in care actorul poarta in el personajul de-a lungul intregii sale vieti. Toti actorii desavirsiti stiu asta. Exista sentimentul ca pe spectator il intereseaza tocmai aceasta „punere in pericol“, pentru ca, daca aceasta suferinta nu exista, spectatorul nu-i captat si totul ramine la nivelul divertismentului. Valer Dellakeza, prudent, nu spune crucea carui personaj o poarta. Aproape ca nici nu este necesar sa dialoghez cu el, caci expresia ochilor sai spune tot despre suferinta si arta sa nedisimulata. O ora de tacere cu Valer Dellacheza pentru mine este cel mai frumos dialog cu actorul.
Oare, de ce in Franta, Sartre suscita interesul publicului foarte rar, Camus deloc, iar exemplele pot continua? Sint piese care apartin altor epoci, sint creatii depasite sub raport filozofic, estetic si chiar formal. In privinta dramaturgiei lui Eugen Ionescu, care a facut epoca in Franta – mai ales in prima perioada a teatrului absurd – nu se mai joaca, intrucit Ionescu a incetat sa mai scrie teatru, de prin anii ’75, preocupindu-l textele metafizice. Sa fi descoperit acesta alte „raporturi“ notionale intre „mastile“ fiintarii? Tot ce este posibil. De asemenea, se stie ca tot ceea ce atrage publicul sint marii clasici. Spectatorii vin sa-i vada in carne si oase pe actori, confundindu-i total cu personajele. Pe de alta parte, notorietatea este insuportabila. Actorii nu pot merge nicaieri fara sa fie priviti cu indiscretie. Si totusi, daca n-ar fi dorit sa fie iubiti, artistii nu si-ar fi ales aceasta meserie. E greu insa sa se descurce intre viata personala si problemele ei si viata publica, de artist, careia i s-au dedicat. Daca n-au parte de dragoste, de contactul autentic cu oamenii, nu sint fericiti. Uneori, sint de-a dreptul pierduti. Este motivul pentru care marii artisti se sinucid. Aidoma regilor, artistii nu stiu niciodata daca oamenii vin inspre ei ca sa aiba o pozitie.
Silviu Purcarete impreuna cu trupa de exceptie a teatrului craiovean a atins culmi pe care nu si le imagina nimeni. Alchimia dintre actori si text – creata de Purcarete – a dus la contopirea lor intr-un personaj unic. De aceea, cred ca Valer Dellakeza pune familia pe primul loc, din prea multa modestie. In realitate, el este daruit in totalitate acestei arte. Poate suna chiar ca o constatare, intrucit l-am vazut pe Dellakeza facindu-si personajul propriul prizonier manipulat de celebrul regizor. De asemenea, l-am vazut tot pe Dellakeza imaginind cum se-nfiripa un gind cu glas tare.
Astazi, cind actorul Valer Dellakeza implineste 60 de ani, ii doresc sanatate si liniste de cuget intru La multi ani!
