NICHITA STANESCU – cel mai frumos vers din lirica moderna

Miine se implinesc 69 de ani de la nasterea lui Nichita Stanescu – cel mai inzestrat „vers“ din lirica moderna contemporana. Nichita, „frumos ca umbra unei idei“, avea un fel neasemuit de a parcurge „apropierea“ fata de cel care i-a daruit datul. Caci nu de „a muri“ este vorba la „ingerul blond“, ci de „a fi mereu inlauntrul fenomenelor“. Rostirea poetica la Nichita se distinge total de cea traditionala, poetul evadind permanent din sine inspre sine. Poetul vorbeste uneori din apropierea sinelui, alteori din interiorul acestuia, confundindu-se, de cite ori, vai, cu sinele insusi, ceea ce ii determina pe unii critici literari sa emita supozitia existentei mai multor voci in poezia sa. De aceea este greu de presupus cind se va naste carturarul care sa scrie o hermeneutica a lui Nichita Stanescu. Ceea ce am constatat personal este ca intreaga sa opera seamana cu un fel de Biblie, insa fara „trimiteri“. Fara aceste „trimiteri“, daca nu vor fi descoperite de criticii literari, nu se va ajunge la o interpretare justa a memorabilului ciclu „11 elegii“ sau „Cina cea de taina“. Apoi, trebuie sa se tina seama ca Nichita aproape intotdeauna a fost „bolnav de ceva intre auz si vedere“. Din aceasta perspectiva, nimeni nu trebuie sa riste in a scrie despre „sens“ si (sau) „nonsens“ in creatia autorului „necuvintelor“, intrucit ii distruge esenta proprie. Ar trebui sa se ridice pretentii deosebite criticilor, cit timp unii dintre ei se considera regi, iar pe poeti, sclavii lor. De ce pretentii? Pentru ca ei, se zice, spre deosebire de poeti, sint conceputi ca fiinte rationale, care nu pot cadea prada absurdului, dar a caror existenta se situeaza intre „sens“ si „nonsens“. Or, cine recunoaste acest statut ontologic, indubitabil, respinge nonsensul ca absurd. Fireste, din punctul de vedere al celui ce creeaza si nu al celui care „interpreteaza“, nonsensul nu apare in urma unor erori de gindire, a unor inadvertente ce s-ar putea elimina printr-o disciplina logica severa. Insa, toti cei care emit judecati de valoare se afla intotdeauna in pragul nonsensului. Cu cit este mai des calcat acest prag, cu atit acestia sint mai „capabili“ de explicatii si motivari mai rafinate ale unei asemenea incalcari, astfel incit ea sa apara pe deplin justificata. De aceea ma intreb: Are cineva curajul sa scrie o hermeneutica a lui Nichita Stanescu, cu riscul de a nu gasi in final nici un sens? Si raspund: Nu, intrucit exista riscul de a se atribui creatiei un sens strain fata de cel conferit de autorul celor „11 elegii“, si nici unul dintre ei nu-si doreste un esec pe care sa si-l asume. Exploratorii au si ei ciudateniile lor. Ceva de genul: „De ce sa cad prada aceluiasi nonsens sau sa ma trezesc lovit de mai multe, precum domnul „mirarii!“ Ca si cum s-ar desprinde o concluzie: Pentru cunoasterea logica, absurdul nu exista propriu-zis, el nefiind decit o eroare ce trebuie evitata.

Dar ceea ce trebuie sa stie cititorul avizat este ca dintotdeauna a existat in scrisul lui Nichita un contrast ascuns care-i facea geniul verbal atit de imprevizibil si fascinant in rostirile sale presarate cu paradoxuri si umor, punindu-si intreaga fiinta sub pecetea risu’- plinsului. O contradictie intima, care cu vremea l-a insingurat sinele devenind propriul sau prizonier, pina la putrezirea secundei: „Dovada ca nu pot vedea fara martori / e copilaria, adolescenta mea, / dublind nefiinta acestei secunde / cu nefiinta ei de cindva. / Ah, risu’ plinsu’, / ah, risu’ plinsu’ / ma bufneste cind spun / secundei vechi putrezind in secunda / de-acum. (Risu’ plinsu’)“

Sa mai faca Dumnezeu o minune, precum cu Lazar, sa-l vada si tinerii, si cei care nu l-au mai „prins“ pe Nichita. Dar… sa vada si fetele cirtitorilor si ale „geniilor“ de ocazie cum n-ar mai scoate o vorba, cum i-ar cadea in genunchi ca in fata lui Isus. Poate, numai asa s-ar ajunge la o revizuire implacabila a liricii romanesti si universale.