Cresterea competitivitatii industriei romanesti, cerinta a procesului de integrare in UE

In conditiile tendintelor de internationalizare si globalizare ce se manifesta in economia mondiala si ale intensificarii fluxurilor comerciale dintre tari, pentru Romania, ca si pentru celelalte tari est-europene, problema integrarii in Uniunea Europeana are o importanta vitala, ce rezida nu numai in avantajele de ordin economic (capabile sa reduca in timp decalajul nivelului de dezvoltare), ci si in conectarea structurala cu lumea industrializata si accederea treptata la standardele de productivitate.

Daca integrarea tarii noastre in structurile europene este, in primul rand, un act de decizie politica, momentul in care aceasta urmeaza sa aiba loc, ca si pozitia pe care urmeaza sa ne situam, din punct de vedere al efectelor pozitive obtenabile, sunt determinate de competitivitatea industriilor nationale si de complementaritatea economiei romanesti in raport cu a celorlalte tari participante.

Potentialul si performantele actuale ale industriei romanesti reprezinta probleme importante in dinamica adaptarii la conjunctura de pe piata mondiala si, in special, in structurile vest-europene.

In conditiile in care producatorii vest-europeni detin un avantaj important in materie de productivitate si tehnologie, apare necesitatea stringenta a gasirii solutiilor de articulare, in conditii cel putin acceptabile, a industriei nationale la circuitul mondial.

Slabele performante ale economiei romanesti, ca, de altfel, si ale celorlalte tari est-europene sunt, intr-o mare masura, efectul politicii de industrializare fortata din trecut. Supradimensionarea sectorului industrial si structura sa defectuoasa, in raport cu resursele energetice si de materii prime, ca si cu cererea interna si externa se afla la baza dezechilibrelor de care trebuie sa tina seama politica de restructurare.

Comparativ cu economiile occidentale, in economia romaneasca se constata o serie de diferente structurale, precum:

– ponderea mai mare a industriei in PIB si in totalul populatiei ocupate si ponderea mai mica a serviciilor;

– ponderea mai mare, in cadrul productiei industriale, a industriei grele si a celei energetice si ponderea mai mica a industriei usoare;

– consum specific de energie si materii prime pe unitatea de PIB mai mare;

– mai mult aer poluat pe unitatea de PIB;

– rata mai scazuta a comertului exterior raportat la PIB;

– ponderea mai scazuta a exporturilor agricole in total export;

– mai putine exporturi si importuri invizibile in balanta de plati.

In contextul realitatii economiei romanesti, se impune o strategie diferentiata de restructurare in scopul dezvoltarii cat mai rapide a fagurilor de industrii competitive pe pietele internationale, pentru a maximiza avantajul concurential al Romaniei:

a) valorificarea avantajelor economice ale intreprinderilor mari. A absolutiza rolul intreprinderilor mici si mijlocii si a nega sau diminua rolul si eficienta intreprinderilor mari reprezinta o abordare superficiala, neeconomica si contrara intereselor nationale pe termen mediu si lung. Experienta pozitiva existenta pe plan mondial si politicile industriale ale tarilor puternic industrializate evidentiaza o imbinare armonioasa a existentei unor intreprinderi mari sau foarte mari cu intreprinderile mici si mijlocii.

Romania, ca urmare a unor mari eforturi investitionale, suportate greu de poporul roman, a creat o industrie ca ramura principala a economiei nationale, care a satisfacut intr-o buna masura cerintele pietei interne si, intr-o anumita masura, pe cele ale pietei externe. Astfel, au fost puse in functiune intreprinderi mari si foarte mari, in ramuri industriale, cum sunt industria constructoare de masini, industria chimica, petrochimica de prelucrare a lemnului, industria textila, a materialelor de constructii etc. Dupa 1989, aceste intreprinderi mari si foarte mari, bine dotate sub raport logistic, cu un mare volum de active tangibile si intangibile au trecut si trec prin mari dificultati, unele din ele prezentand mari pierderi si datorii, ceea ce i-a determinat pe unii politicieni sa se pronunte pentru falimentarea acestora in interesul economiei nationale.

O analiza diagnostic bine efectuata atat la nivel macro, cit si microeconomic ar putea evidentia cauzele obiective si subiective ale nefunctionarii normale a acestor intreprinderi si, in consecinta, s-ar lua un ansamblu de masuri imbinate cu politici industriale rationale la nivel guvernamental, care sa creeze cadrul necesar de relansare si revitalizare.

b) Industrii care isi pot construi avantajul concurential pe investitii.

Industriile romanesti de asamblare (de autoturisme, autobuze, tractoare, masini agricole), masinile si aparatajul electric, electrotehnic, unele produse chimice (medicamente) sufera din cauza unei concentrari exagerate a productiei, a unor legaturi seriale cu industriile din amonte, a productivitatii extrem de scazute si tehnologiei invechite. Investitii importante sunt necesare pentru innoirea tehnologiei, dar si pentru valorificarea imenselor posibilitati de economii de scara.

Telul Romaniei este integrarea in structurile economice ale UE, cu respectarea conditiilor impuse de Acordul de asociere al UE de la 1 februarie 1995, politicile si masurile legate de industrie, sectorul minier, energetic, transport.

Infaptuirea reformei economice trebuie sa se bazeze pe lichidarea monopolului absolut al proprietatii de stat, pe dezvoltarea si consolidarea proprietatii particulare.

Eterna dilema: „ce vine mai intai, restructurarea sau privatizarea?“ este probabil cea mai disputata problema din sfera reformei economice in Romania. Restructurarea si privatizarea sint in stransa legatura una cu cealalta. Pe de o parte, privatizarea este considerata calea care deschide perspectiva catre restructurare; pe de alta parte, intreprinderilor care urmeaza a fi privatizate trebuie sa li se ofere cel putin posibilitatea de restructurare si deci supravietuire, in conditiile economiei de piata concurentiale.

Restructurarea premergatoare privatizarii este criticata adesea, deoarece exista temerea ca se va recurge la subventii neeconomice de mentinere.

Unul dintre argumentele principale impotriva restructurarii inaintea privatizarii este acela ca viitorul investitor particular va restructura intreprinderea dupa propriile conceptii. In numeroase cazuri, restructurarea este o premisa necesara pentru privatizare. O privatizare orientata numai dupa criterii pur economice ar duce la inceput la o crestere continua a ratei somajului; in afara de aceasta, exista pericolul unei distrugeri totale a industriei.

Dezvoltarea sectorului privat trebuie sa aduca eliminarea decalajelor existente intre tara noastra fata de economiile de piata dezvoltate, in special cele din vestul Europei. In 1996, sectorul particular producea 52,5% din PIB, pondere ce trebuie sa creasca in urma accelerarii privatizarii, reducerii constrangerilor administrative asupra dezvoltarii sectorului particular, facilitarii accesului pe piata romaneasca pentru investitorii si resursele financiare straine. De asemenea, se va accelera restructurarea intreprinderilor aflate in proprietatea statului care au mai ramas sub controlul de stat. Numai printr-o crestere a sectorului privat si crearea de locuri de munca, se va reduce costul social al restructurarii.

Procesul de privatizare realizat de Fondul Proprietatii de Stat a inceput in 1992. Principalele sectoare economice in care au fost realizate, in proportii semnificative, programele de privatizare sunt: comert, constructii, turism, servicii, agricultura, industrie alimentara, confectii textile, transporturi, industrie, lemn, celuloza, hartie, si industria constructiilor de masini si prelucratoare. Pentru privatizarea societatilor comerciale mari este necesara identificarea unor investitori puternici, cu importante resurse financiare si posibilitate de asigurare a pietei de desfacere.

Din punct de vedere al competitivitatii intreprinderilor romanesti, dinamica procesului de privatizare trebuie analizata din perspectiva structurii societatilor comerciale privatizate: mici, mijlocii si mari, a capitalului social aferent acestora. O astfel de abordare se justifica prin faptul ca problema cea mai importanta o constituie eficientizarea intreprinderilor de talie mare (cu mai mult de 500 de salariati).

In ciuda unor efecte benefice ale privatizarii, in randul unor cadre de conducere din societatile comerciale cu capital de stat (de fapt, din ce in ce mai putine) continua sa existe o atitudine de amanare a unui asemenea act capital in viata intreprinderilor.

Departe de a prezenta un scop in sine, privatizarea este o cale eficienta de asigurare a cresterii in activitatea unitatilor economice a competitivitatii acestora, pe baza efectului motivator deo-sebit de puternic al mobilizarii proprietarilor in numeroase cazuri formate chiar din salariatii unitatilor in vederea imbunatatirii prestantei lor si, implicit, a performantelor unitatilor.