Focurile incepura sa arda inainte de cintatul cocosilor. Ocrotita de causul batatorit al palmelor batrine, prima flacara aprinsa intru caldura mortilor destrama intunericul cind ceasurile batura de patru ori dupa miezul noptii. Ca la un semn, si in celelalte curti incepu dantuitul vesel al focurilor. E „Joi Maru“. Sarbatoare cu nume arhaic, plin de amarul bocetelor ce ii cheama pe cei dusi in lumea celor drepti. In noaptea de „Joi Maru“, cimitirul de pe dealul Omorna, din Salcia-Dolj, arde ca o torta. Iar siluetele femeilor tamiindu-si mortii, facind roata in jurul crucilor „lacuite“ aramiu de vecinatatea focurilor, par desprinse dintr-un ritual de demult, cind Dumnezeu inca mai poposea la rascruci si cerul cu suflete nu era chiar asa de departe.
In curti, jarul stirnit de vint risipeste in aer cohorte de licurici. Batrinele se invirt pe linga foc si il intarita cu coceni uscati. S-au trezit de mult. Si-au tras fustele peste camasile lungi, brodate la poale, si-au pus surtucul si au pornit sa infaptuiasca rinduiala de „Joi Maru“. Focul se aprinde mai intii in curti. Ca si sufletele destrupate tot acasa se intorc, sa-si afle alinarea linga cei dragi.
„Sa se-ncalzeasca si mortii, maica… Asa se spune. Asa se face in noaptea de «Joi Maru» de cind sint eu, de cind sint parintii mei si parintii parintilor mei. Si-asa or sa faca si copiii nostri, ca asta e rinduiala“, povesteste Gica a lu’ Troaca, aplecata deasupra vilvatailor. Ofteaza indelung si tace, sa nu sperie sufletele ademenite de caldura. Oalele au fost pregatite de cu seara, sa adaposteasca taciunii pe drumul spre cimitir. Batrinele isi pun tamiia si luminarile in buzunare, ridica snopul de coceni legat strins cu ata si pornesc la drum.
Sarbatoare o data la un an
E bezna si drumul e anevoios. Femeile merg razletite, tacute, doar in tovarasia gindurilor. N-au ajuns decit citeva in cimitirul de la Omorna. E prea devreme. Isi dau binete si fiecare se indreapta spre crucea care poarta numele celor dragi. Este atit de liniste, incit se aud tinguitul vintului printre crengile copacilor si scirtiitul crucilor dezradacinate. Si dintr-o data, un bocet intretaiat de suspine sparge noaptea, parca despicind-o in doua. Si apoi altul, si altul… Femeile pling sprijinite de cruci, cu fetele luminate de flacari. Bocesc in versuri, ca un descintec pentru aducerea sufletelor la lumina. „Au, au, au, mamica meaaa/ Avu grija multa eaaa/ Sa nu duc lipsa de ni’caaa/ Mamicuta, mama-leee/ Mamale, auzi-ma/ Mamale, cunoaste-maaa!“. Strigatele se impletesc si aprind noaptea parca mai mult decit viltoarea flacarilor.
Ioana Simu isi plinge parintii, bunicii si trei surori. De 57 de ani vine in Saptamina Patimilor, de Joia Mare sau „Joi Maru“- cum ii zice sarbatorii in partea locului, pentru a incalzi cu jaratec mortii. Face cruce pe fiecare snop de coceni, murmura din buze numele fiecaruia si il arunca in palalaia ridicata pina la cer. Noaptea se destrama in fisii. Cimitirul arde mocnit. Oamenii isi deslusesc acum fetele si se opresc sa schimbe o vorba. Oalele le fumega inca in miini. Miroase a tamiie, a pamint rascolit pe mormintele proaspete si a zori. Salcenii se intorc acasa. Vorbesc de morti, de vii, de copiii ce-or sa-i pomeneasca si pe ei… Anul urmator, in ziua de „Joi Maru“, or sa vina din nou sa-si strige mortii, sa-i tamiie si sa le-ncalzeasca sufletele…
