De un an si jumatate, Maria Trocan din Godeni traieste un adevarat cosmar. Imobilizata intr-un scaun cu rotile, femeia de doar 31 de ani asteapta neputincioasa finalul unui destin dureros. Se va putea infaptui oare vreun miracol in urma caruia sa redevina sotia si mama devotata care a fost? Ori va trebui sa renunte la tot ce a iubit si iubeste in aceasta lume: barbatul care o adora de zece ani si copiii, roadele iubirii lor?
Intrara in fuga in curte, zguduind poarta din tâtâni. Cu ghiozdanele atârnându-le de umeri, baietii luara baltile la rând, amuzându-se teribil de stropii care le ajungeau pâna la caciuli. La câtiva metri, se oprira rusinati. Isi scoasera fesurile si, cu privirile in jos, incercara sa-si astâmpere râsul. „Saru’ mâna“, spusera intr-un glas, cu ochii scormonind mansetele innamolite ale pantalonilor de uniforma.
„Incet, ma copii, nu mai faceti galagie…“, ii mustra cu blândete barbatul, aplecat peste covorul ud intins pe pamânt. „Hai, stergeti-va pe picioare si mergeti de va schimbati. Mai avem niste treaba si apoi punem masa. Hai, ca iar intârziarati cu joaca. Mami trebuia sa manânce de o ora….“
Barbatul isi sterse sudoarea de pe frunte. Obosise. Mai ca-si daduse sufletul frecând cu peria covorul de iuta. Si când te gândesti ca era barbat in floarea tineretii, la 37 de ani! Sa-l dea gata un covor! De-ar fi fost numai asta, insa… Ziua de munca incepuse pentru Iulian din zori: trezit copiii, spalat, imbracat, pregatit masa, facut paturi. Dupa ce baietii au plecat la scoala, a luat-o pe Maria in cârca si a coborât-o in tinda. Afara nu putea sa o scoata inca. Era frig. A spalat-o, i-a pus haine curate si a asezat-o in carucior. La treburile din curte s-a dus numai dupa ce a pupat-o zdravan pe obraji: era nevasta lui, cea mai frumoasa, cea mai buna, cea mai desteapta. S-a dus la gaini impleticindu-se: rezemat de gardul de blani, a plâns in hohote deznadajduite pâna nu l-au mai tinut puterile. De ce le era sorta asa de cruda? Cu ce gresisera – el, Maria, Ionut si Catalin? Cu ce?
Durerea dintâi a tinut numai o luna
In 2001 s-a intâmplat prima nenorocire – hemipareza stânga. Maria avea doar 27 de ani, lucra la o firma de constructii, impreuna cu Iulian. Nu si-a dat seama ce s-a intâmplat. O durere surda de cap si totul i s-a sters din minte. Câteva zile nu a putut vorbi. Lucrul asta a indurerat-o cel mai tare: nu le mai putea spune copiilor povesti. Si-a revenit destul de greu atunci. Dar cu medicamente si, mai ales, cu grija lui Iulian care nu s-a miscat o secunda de lânga ea, s-a insanatosit. Plina de energie, s-a intors la serviciu. Credea ca scapase de necaz, asa ca nu-si ingaduia nici o clipa libera. Nici pe santier, nici acasa. Avea treaba multa, nu era cazul sa faca economie de timp si puteri. Copiii cresteau, cel mare urma sa intre la scoala toamna viitoare. Casa trebuia tinuta curata, nu se putea baza pe batrâni. Era destul ca stateau cu copiii cât erau ei plecati la serviciu. Celelalte intrau in atributiile ei: spalat, gatit, curatenie, muncit gradina, ingrijit cele câteva pasari prapadite. Era tânara, le putea duce pe toate.
Când a descoperit nodulul de la sân, un an mai târziu, a intrat in panica. Cursa infernala prin spitale a reinceput: medici, consultatii, diagnostic dupa diagnostic. Ultimul a dus-o pe masa de operatie: mastoza fibrochistica, abces mamar stâng.
In câteva zile a ajuns pe targa
Anul trecut a primit si ultima lovitura – cea mai grea. Venise de la serviciu, trebaluia prin curte. Era liniste: copiii mâncasera, se apucasera de lectii. Batrânii dormitau in tinda, in caldura placuta de iunie. Soarele parca o tragea si pe Maria la atipeala, dar nu-i venea deloc sa lase lucrurile incurcate. Durerea de pe partea stânga o chinuia de câteva zile, dar nu-si luase nici o clipa libera. Cu toate astea, semnele erau mai ingrijoratoare ca niciodata: mâna si piciorul stâng o furnicau, parca amorteau cu totul câteodata. Durerea era surda, o secatuia de puteri. In dupa-amiaza aceea s-a intrebat cu spaima ce i s-ar mai putea intâmpla. Raspunsul a venit câteva ore mai târziu, când s-a trezit la spital. I se sparsesera doua vase de sânge la cap. O gasise Iulian, intinsa in mijlocul curtii.
Timp de o luna, starea Mariei s-a agravat cu fiecare zi. Era la Bucuresti, internata la Spitalul nr. 9. Dar nici medicii de aici nu i-au dat mai multe sperante. Femeia era martora neputincioasa la propriul ei sfârsit. Intâi nu a avut putere sa mearga drept. Se tinea de pereti sa ajunga la toaleta salonului. Apoi a simtit o greutate in vorbire. Când a plecat acasa era pe targa, incapabila sa miste un deget ori sa articuleze un sunet. Doar lacrimile ii curgeau neincetat pe obraji. Astepta sa moara.
Singura sansa – o operatie imposibila
Iulian nu a lasat-o insa. Ca sa poata avea grija de ea, barbatul a renuntat la serviciu. Si din clipa aceea nu s-a mai dezlipit de sotie. O veghea noptile, sa-i auda respiratia, sa se asigure ca e bine. O intorcea de pe o parte pe alta si ii masa trupul amortit. Ii dadea sa manânce ca unui copil, având grija ca fiecare masa sa fie respectata. O spala cu gingasie, in timp ce ii povestea tot felul de nimicuri amuzante, doar-doar ii va putea smulge un zâmbet. Durerea femeii era insa prea mare. Desi paralizata, Maria era constienta ca boala ei nu avea leac. „Proces expansiv intracranian talamo-mezencefalic drept“. Ce a priceput ea de aici – o tumoare care incet-incet va avea o singura finalitate. Pentru ca o operatie era imposibil de efectuat in tara, trebuia sa se impace cu situatia. Bani pentru un drum in Germania nu ar fi putut strânge nici daca ar fi vândut tot, pâna la ultima gaina din curte. Lucrurile erau clare pentru Maria. Era nevoie doar de timp. Si multa rabdare.
Iubirea unui sot naste miracole
De un an si jumatate, familia Trocan din Godeni, comuna Melinesti, este martira rabdarii. Si a sperantei, pentru ca nimeni, nici chiar Maria, nu vrea sa renunte inca la lupta. Cu totii se roaga lui Dumnezeu pentru o schimbare. E drept ca starea femeii s-a imbunatatit considerabil in ultimele luni si asta gratie atentiei cu care a fost inconjurata. Desi cu greutate, totusi vorbeste. Manânca, ajutându-se cu o singura mâna care i-a ramas mai sanatoasa. Si nu mai zace inerta in pat: acum isi poate mentine trunchiul rezemat de spatarul caruciorului. Diagnosticul insa a ramas neschimbat, iar Germania este la fel de indepartata ca in prima zi. Dar nici unul nu este pregatit sa capituleze. Nici batrânii, pentru care nenorocirea singurei lor nepoate i-a dus parca mai aproape de groapa. Nici copiii, care, acum, când nu mai pot asculta povestile mamei, s-au invatat sa-i povesteasca ei toate pataniile de la scoala.
Mai mult decât oricine insa se incapatâneaza Iulian. Cu toate grijile, cu toate treburile pe care umerii lui trebuie sa-i poarte de mai bine de un an, barbatul nu vrea sa renunte. Este nevasta lui, isi repeta in fiecare zi, hohotind in plâns prin cotloanele casei. In fata lui Dumnezeu a luat-o acum zece ani, jurând ca doar moartea il va desparti de ea. Dar pâna atunci mai este timp destul. Va avea el grija sa fie asa!
Sperante?
De dupa fereastra, femeia din carucior isi privi barbatul cum se apleaca din nou deasupra covorului. Ii urmari miscarile viguroase. Stia ca era obosit. De munca, de probleme, de viata care de aproape doi ani a devenit un cosmar. I se rupse sufletul pentru el. Nu merita asta: era tânar, avea ani multi si fericiti de trait, nu trebuia sa poarte pe umeri o asemenea povara. O femeie cu handicap, cu zilele numarate. Pentru ca asta ajunsese fetiscana frumoasa, sprintara, isteata si harnica pe care o luase el de nevasta: un trup inert, prabusit intr-un carucior. Iar copiii… Ei, Ionut si Cata, baietii ei frumosi, sufereau cel mai mult. Dar oare pentru câta vreme? Macar atât ar vrea sa stie.
