Dupa o viata de cântat la fluier, Lucian Dumitru spune ca batrânetea l-a facut sa-si piarda cheful si dragul de muzica si ca, din pacate, nu exista tineri care sa preia stafeta, pentru ca acestia si-au pierdut interesul pentru traditii, preferând ceea ce televizorul ofera pe tava.
Mergea pe ulita satului cu bicicleta de coarne si cu un sac de boabe pe portbagaj, se ducea la moara. Nu se astepta sa aiba musafiri. „Stati sa-mi schimb macar caciula, ca m-ati prins nepregatit, daca stiam ma imbracam si eu mai frumos“, a spus Lucian Dumitru. Barbatul are 62 de ani si este cunoscut de toti oamenii din sat. Dupa câteva clipe, barbatul a iesit din casa cu caciula cea buna si cu o mâna de fluiere. „M-am ocupat de cântat, dar acum nu ma mai ocup. Sunt batrân si nu prea mai am chef, sunt ocupat cu agricultura, cu animalele, cu gospodaria. Practic, nu m-am lasat de tot de cântat, dar nu mai cânt cum cântam odata. La tinerete era alta treaba, aveam pofta de distractie“, a adaugat barbatul.
Cântatul, cea mai scumpa mostenire
Lucian Dumitru a invatat mestesugul cântatului de la tatal sau. „Am invatat de mic de la tata. Bunicul meu nu a cântat, iar tata a invatat si el de la bunicul lui. Cred ca aveam trei, patru ani când am pus prima data mâna pe un fluier. De fapt, când ai mei curatau porumb, eu luam un cocean si bateam cu el in masina de gatit, care era de tabla, pentru ca-mi placea cum suna, asa am inceput cântatul. Apoi, imi aduc aminte ca eram in clasa a treia când doamna invatatoare Buldur m-a pus sa cânt din fluier la scoala, iar ea juca impreuna cu colegii. Mi-a placut foarte mult, ce auzeam inregistram in cap si cântam si eu“, a povestit barbatul. O data pornit, Lucian Dumitru isi povesteste cu drag amintirile. „Tata pitula fluierul de mine ca sa nu i-l farâm. I-l adusesera si lui niste prieteni de la munte. Il tinea dupa oglinda, iar eu l-am luat de acolo, am cântat cu el si mi l-am pus la curea, la spate. Am uitat de el si, când m-am aplecat, a plesnit. L-am luat si l-am pus binisor la loc. Tata l-a vazut, dar a zis ca a plesnit de uscaciune“, a mai spus Lucian Dumitru.
Tinerii prefera manelele
Anii au trecut, dar barbatul nu a uitat de dragostea lui, muzica populara. „Eu cu vocea nu prea cânt, dar mai ingân prin curte sau când merg prin sat. Neta lu’ Paguba ii spunea soacra-mii: «auzi, vine si gineri-to cântând». Apoi, ce nunta era in sat, eu ma duceam si cântam, acum nu prea ma mai duc la nunti… Inainte cântam la caminul cultural si echipa artistica juca dupa mine. Repetam la camin, aveam si o brigada de agitatie care spunea ce se intâmpla prin sat. Cântam impreuna cu Lucian a lu’ Cioana, Emil Agulescu, Silviu Riza, Marin a lu’ Lionte, Fane a lu’ Boltasu, Baiu lu’ Leanta, Nicu lu’ Pirscoveanu si Nicu lu’ Leanta. Noi formam echipa de fluierasi. Acum, ne-a mai chemat vicele pe la camin pe mine si pe Emil Agulescu. Zicea sa cântam ca sa invete tinerii sa joace. Am cântat câteva seri, da’ n-a venit nimeni, tinerilor de acum trebuie sa le dai manele, ca de-aia am ajuns sa nici nu ma mai uit la televizor“, a spus barbatul.
Traditia s-a intrerupt
Lucian Dumitru a cântat in orchestra Fabricii de Celule Electrice din Bailesti, fabrica la care a lucrat 12 ani. „Când lucram la fabrica, se stia ca trebuie sa cânt la fiecare serbare si sarbatoare, 1 Mai, 23 August“, a povestit barbatul. Cu toata veselia cântatului la fluier, Lucian Dumitru are insa o tristete. „Eu nu am avut copii pe care sa-i invat sa cânte la fluier. Am o fata infiata, mai cânta si ea din gura prin curte, mai joaca, dar nu are harul acela dat de Dumnezeu. Mi s-a mai propus sa invat pe câte unul sa cânte, dar lumea de-acum e satula de muzica, e facuta burduf pentru ca televizorul cânta intruna, asa ca lumea nu se mai uita si nu ma mai asculta pe mine, prea putini mai au curiozitatea“, a spus Dumitru.
