Marian Someşan (Eisenstein), Anca Pârlog (Rosalinda), Sorin Drăniceanu (Frank), Mihaela Popa, Doina Sărsan (Orlofsky), Ion Sandu Filip şi Bogdan Olaru (Alfred), dar şi Ioan Cherata (Dr. Falke), Gabriel Marciu şi Răzvan Mihăilescu (Dr. Blind), Magda Gruia şi Diana Ţugui (Adela), Daniel Cornescu şi Teodor Ispas (Frosh), Andreea Leonte, Ida şi Valentin Iordache (Ivan) vor da viaţă personajelor operetei „Liliacul“, de Johann Strauss.
Teatrul Liric îşi va deschide porţile duminică, 10 iunie, începând de la ora 19.00, invitându-i pe iubitorii de operetă la un spectacol de excepţie, în premieră, „Liliacul“, de Johann Strauss, opera care i-a adus marelui compozitor celebritatea. „Karl Haffner şi Richard Genée, la cererea lui Maximilian Steiner, făcuseră un libret original după vodevilul «Revelionul», de francezii Meilhac şi Halévy, textierii lui Offenbach, şi după «Arestul» de Benedix, un mediocru comediograf german. Citind libretul, J. Strauss se apucă de lucru. Noua operetă, prin subiectul ei, nu-l mai silea să-şi încarce partitura cu melos oriental sau meridional. Se găsea, în sfârşit, într-o ambianţă care îi era familiară, căreia îi cunoştea toate faţetele; acum va reuşi să realizeze o adevărată operetă vieneză. A izbutit, într-adevăr, strălucirea «Liliacului» putând fi cu greu egalată de altă lucrare, acestei sclipiri de geniu atribuindu-i-se pe drept cuvânt denumirea de «regină a operetei clasice vieneze»“, menţionează T. Moisescu şi M.Păun în „Opereta – ghid“.
„Liliacul“, o prospeţime nemuritoare
Prin mijloace muzicale simple, „Zeul bucuriei“, cum l-au numit criticii din vremea sa pe Johann Strass, la premiera operetei, reuşeşte „o sugestivă conturare a trăsăturilor de caracter ale personajelor, o creionare deosebit de plastică a situaţiilor în care acestea sunt puse. Semnificativ în acest sens este terţetul Rosalinda – Eisenstein – Adela, din actul I, care precede plecarea lui la închisoare (în realitate, la bal). Fiecare caută să-şi exprime durerea prilejuită de această despărţire. Cantilena Rosalindei e duioasă, primeşte chiar o tentă dramatică în momentul în care îşi aminteşte de … mâncărurile preferate ale soţului. Tema de marş pe care o expune Adela, reluată apoi de ceilalţi, te duce parcă cu gândul la un erou ce pleacă la luptă în urările de victorie ale familiei. Lamentările cuplului repetate de trei ori, ca şi cum fiecare ar dori să se convingă singur de propria-i sinceritate, sunt false şi muzica le subliniază cu o subtilă ironie şi fără urmă de echivoc. Având la bază elementele de vals, duetul Rosalinda – Alfred (actul I) creează o atmosferă de încântare şi iubire. Subtila apariţie a lui Frank curmă însă vraja şi un nou motiv, ameninţător, răsună în orchestră. Este motivul închisorii, care ulterior, primind inflexiuni laitmotivice, va deveni unul dintre mijloacele de localizare muzicală a acţiunii. El este cel care anunţă intrarea lui Frank şi prezentarea închisorii. Va apărea apoi, în interludiul la actul III şi, tot în acelaşi act, în momentul înapoierii directorului Frank de la bal. De data aceasta însă, va fi expus la fagot, având o sonoritate oarecum comică, spre a ilustra starea de euforie în care este personajul“, se precizează în „Opereta-ghid“.
Aceleaşi funcţiuni sunt atribuite şi graţioasei melodii pe care orchestra o readuce ori de câte ori este vorba de balul prinţului Orlofsky. Ea este declanşatoarea cantilenei (cântecului liric) pe care Adela citeşte scrisoarea prin care este invitată la bal de către sora sa Ida. Pe acelaşi motiv, dr. Falke îl invită pe Eisenstein, cu el se deschide actul II (corul invitaţilor), iar în actul III (melodrama), în momentul în care Frank se întoarce în biroul său, bine grizat şi cu capul plin de melodiile auzite la fastuoasa serată, orchestra îl reia cu insistenţă. De la arii, duete şi terţete spumoase, jucăuşe, pline de farmec şi cu un subtil umor, la numeroasele pagini ale partiturii din care se revarsă continuu o inepuizabilă invenţie melodică, Strauss reuşeşte să realizeze cu o deosebită măiestrie ansamblul mare din actul II. Soliştii, la care se adaugă corul dublu, expun în canon o temă condusă cu abilitate de compozitor, fără a ieşi din genul propriu operetei printr-o tratare prea savantă. Este un moment de o rară frumuseţe melodică, rar întâlnit în literatura muzicală a genului.
Din nou, corul, orchestra şi corpul de balet al Teatrului Liric vor excela, vor însenina inimile, vor reuşi să creeze încântare cu ajutorul unor nepieritoare melodii, dar şi să stârnească adevărate cascade de râs la adresa moravurilor epocii, căci, după mai bine de un secol, „Liliacul“ reuşeşte încă să-şi păstreze o tinereţe şi o prospeţime cuceritoare.
