Din punctul de vedere al părinţilor, opiniile acestora vizavi de disciplină şi pedeapsă par să nu depindă în totalitate de clasele sociale sau etnice ori de grupul cultural de apartenenţă. Mare parte din atitudinea noastră este influenţată de propria experienţă de copil. Problemele pe care le acuză majoritatea părinţilor ţin de dificultatea pe care o întâmpină în a-şi aminti cum era când erau copii.
Este mult mai simplu să reacţionezi la ceea ce a făcut copilul tău decât să încerci să înţelegi semnificaţia actelor sale; să te comporţi ca şi cum ar fi perfect normal ca un copil de doi ani să reacţioneze aşa cum este de aşteptat să o faci tu, un adult. Când acesta îşi loveşte din gelozie frăţiorul sau surioara, nou intraţi în familie, reacţia lui nu seamănă deloc cu aceea a unui adult. Bineînţeles că micuţul în vârstă de doi ani trebuie să ştie că nu acceptăm un astfel de comportament şi că noi suntem obligaţi să-l apărăm pe bebeluş – dar asta nu înseamnă că trebuie să-l pedepsim mânaţi de furia ce ne-ar anima vizavi de un adult care ar fi vinovat de o astfel de faptă.
Este cu mult mai uşor să te comporţi ca un părinte ce „îşi acordă un timp de gândire“ înainte de a lua atitudine faţă de copilul aflat în culpă – dacă la rândul tău ai fost un copil cu astfel de părinţi – deşi foarte mulţi adulţi depun un efort conştient şi deliberat de a face pentru copiii lor ceea ce propriii părinţi nu au făcut pentru ei, în copilărie. Uneori, această dorinţă se traduce prin hotărârea de a nu aplica o „corecţie fizică“, pentru că aceasta îţi aduce în minte spaima pe care tu însuţi ai trăit-o, precum şi inutilitatea acestui gen de pedeapsă. Alţi părinţi gândesc: „N-a fost nici o nenorocire că am mai luat câte o bătaie, din când în când“. Adevăratul sens al acestei sentinţe este că, în calitate de adulţi, nu putem accepta ideea că părinţii noştri n-au fost perfecţiunea întruchipată. A accepta imperfecţiunea propriilor părinţi şi a conştientiza în acelaşi timp calităţile pentru care îi iubim şi-i admirăm reprezintă o cale mai uşoară pentru noi de a deveni părinţi ce „gândesc“, conştienţi de propriile imperfecţiuni. Acest fapt ne va îngădui să-i permitem copilului să ne contrazică, atunci când – poate – greşim.
Bătaia regulată este cu totul altceva. Reprezintă un mod de a folosi forţa ta de adult pentru a înspăimânta şi a obliga un copil să ţi se supună. El nu poate învăţa prin bătaie cum să înţeleagă de ce anumite comportamente îi sunt cerute, poate înţelege doar să nu le manifeste. Doar înţelegând motivul pentru care îi sunt cerute anumite comportamente şi motivul pentru care nu are voie să se comporte de o anumită manieră – de exemplu pentru a-i proteja pe alţii sau proprietatea, din respect pentru simţămintele, nevoile şi dorinţele altora – autodisciplina poate fi învăţată. Când batem un copil, adulţi fiind, înseamnă că am încetat să mai gândim (reflectăm). De ce să nu încercăm să explicăm copilului care este motivul pentru care la vârsta de doi ani nu trebuie, nu are voie să facă tot ceea ce tocmai a făcut? Poate nu o facem pentru că uneori, dacă ar fi să fim sinceri, nici nu există un motiv întemeiat. Pur şi simplu comportamentul lor ne deranjează sau ne jenează. Chiar când suntem obligaţi să corectăm rapid o atitudine, abia apoi având timp de reflecţie, încercarea de a explica, de a face apel la raţiune va răsplăti eforturile pe care le depunem, chiar dacă durează mai mult.
Cei mai mulţi dintre părinţi şi-au bătut probabil, uneori, copiii, dar puţini sunt mândri de fapta lor. Copiii neobişnuiţi cu aplicarea de corecţii fizice vor fi pur şi simplu şocaţi dacă primesc pe neaşteptate o palmă şi vor înţelege probabil că au mers prea departe, astfel încât mămica sau tăticul sunt astăzi mai puţin răbdători decât de obicei şi mai puţin iertători.
Părinţii care au obiceiul de a-şi bate copiii nu trebuie să fie surprinşi văzând că aceştia lovesc, la rândul lor, atunci când sunt contrazişi sau se simt frustraţi. Copiii care lovesc pentru că nu au avut un model în părinţi, învăţând astfel să întrebe, să raţioneze şi să înţeleagă, vor avea probleme la grădiniţă, în grupurile de copii sau, mai târziu, la şcoală.
Uneori, micuţii care sunt bătuţi cu regularitate se transformă în fiinţe dependente, subordonate şi timorate; ei par să se aştepte mereu să fie loviţi şi sunt victime sigure ale sâcâielilor provocate de ceilalţi copii sau de adulţi. Ţipetele sau măsurile extreme ca ameninţarea că nu-i vom mai iubi şi nu vom mai avea încredere în ei au acelaşi impact devastator asupra copiilor.
de psiholog drd. Mirela Zivari
www.eva.ro
