Erau împrăştiaţi pe străzi şi pe mahalale, purtau la gulerele vestonului, frumos brodate, câte două chei, încrucişate, simbol al pazei şi siguranţei publice – erau poliţiştii de ieri.
Un fluier se auzea în ceas de seară. Toată lumea îl recunoştea, era cel al „gardianului“ ales cu acribie, al „cerberului“ străzii. Odată auzit, acest sunet îl liniştea pe cetăţeanul de rând, făcând să răzbească în liniştea camerei declaraţiile: „Acum putem dormi liniştiţi. Suntem păziţi!“. „Şi aşa era. Fluierele se îngemănau, orchestrat, ca o melodie avertizoare, dar şi de caldă reverie sau ca un cor de muezini“, povestesc copiii vremurilor de atunci, cititori cu nesaţ ai romanelor cu poliţişti celebri, astăzi oameni de litere, printre ei Constantin Gherghiu şi Alexandru Firescu. Stau mărturie acelor vremuri povestirile lor adunate în „Craiova, mon amour“. „Când mergeam la şcoală, la «Obedeanu», priveam curioşi printre zăplazurile clădirii din strada Primăverii, azi Elena Teodorini, în care sălăşluia sectorul poliţiei. Urmăream, iscoditor, siluetele celor care veneau să dea «raportul nopţii», adesea ducând cu ei şi câte un turbulent sau un infractor sadea. Priveam aceste scene cu interes şi, mai ales, cu respect. O dată l-am văzut pe temutul chestor Oagă scos din minţi, «încălcând» regulamentul. În văzul trecătorilor, aliniase un şir de «bănuiţi», îi descălţase pe iarba jilavă de brumele toamnei şi-i ameninţa rituos: «Dacă nu declară vreunul din voi cine a furat la cutare şi cutare, vă calc pe picioare până intră os în os. De mărturisiţi, promit să vă îndulcesc situaţia, altfel nici ghiavolul nu vă scapă!». Oagă călca abrupt, iar cizmele sale, totdeauna strălucitoare, aveau mărimea 44; ambele încălţări deveneau parcă, ad-hoc, «înaintaşele» semnalizatoarelor ultramoderne «de minciuni» uzitate astăzi“. Şi uite aşa, chestorul Oagă, ca şi urmaşul său Scarlat Costângioară, modele de virtuţi, de nestrămutat spirit de dreptate, dar şi de existenţă nepereche, ştiau să atragă privirile străzii printr-o eleganţă de un fel aparte, iar în Faţa Luncii, pe Canal, pe Albişoarei sau Corniţoiu, pe Drumul Jiului, mai ales, rostirea însăşi a numelui lor stârnea spaima şi, adesea, prudenţe.
Poveşti din vremuri de demult
Numele comisarilor de altădată au rămas în memoria copiilor de ieri – comisarul Roinov, C. Pănoiu, Teodor Iatagan, Spiru Marinescu, Ioan Cumpănaşu, dar şi neînfricatele femei Elena şi Speranţa Bărbuţă – căci ei, năzdrăvanii, se bucurau de o atenţie specială din partea oamenilor legii, ca şi bătrânii şi nevăzătorii. De fiecare dată, trecerea lor pe la câte un „răscruci“ ducea la oprirea circulaţiei. Aceste personaje deveneau „eroii“ de romane imaginare, care nu conteneau a încânta ochiul copilului. „Ne impuneau o consideraţie aparte, când observam cu câtă temeinicie dirijau circulaţia: a automobilelor (atâtea câte erau atunci), a «bărcilor» (autobuze decapotate) care duceau populaţia la «ştrandul lui Negrescu», a căruţelor, călăreţilor care încă mai treceau pe cai sirepi pe strada Unirii, în timp ce în Parcul Romanescu liliputanii turci, călărind ponei de-a dreptul halucinanţi, păzeau buna orânduială a acestui spaţiu mirific, a autovehiculelor felurite aparţinând unor serioase firme de transport“.
Poveştile de altădată îi au în prim-plan şi pe legendarul comisar Alimănescu şi a sa „brigadă-fulger“ (se pare o creaţie a şefului poliţiei, Gabriel Marinescu, care îl recrutase din rândul celor din lumea interlopă, cu strânse încrengături şi informatori din această tagmă). Pentru a stârpi criminalitatea ajunsă la cele mai înalte cote, lui Alimănescu i se pusese la dispoziţie totul: un automotor, maşini, colaboratori de nădejde care descifrau acolo unde erau semnalate fărădelegi. A rezolvat multe cazuri, printre ele şi pe cel al infractorilor din tren. „Se spune că se primiseră la poliţie mai multe reclamaţii din partea unor voiajori comercianţi din Timişoara care aprovizionau Capitala cu mărfuri scumpe. Călătoria Timişoara – Bucureşti se făcea cu un tren special, «rapidul roşu», care oprea, cum era firesc, în puţine staţii. Câţiva infractori, îmbrăcaţi elegant, pentru a nu da loc la bănuieli, cu geamantane mari (în care erau cărămizi), se urcau în rapid fără a lăsa impresia că se cunosc. Ştiau exact viitoarea staţionare a trenului – Piteşti – şi îşi controlau discret ceasurile. Cu puţin înainte de epuizarea timpului de staţionare, săreau precipitat de pe banchetă, înhăţau geamantanele voiajorilor, lăsând în schimb pe ale lor, şi, până ce păgubiţii să se dezmeticească, infractorii erau deja în automobilul care îi aştepta…“. Asta, până într-o zi, când a intrat în acţiune brigada-fulger. Arestarea le-a fost o simplă înscenare. „În Timişoara, oamenii lui Alimănescu au luat locul voiajorilor, iar la Piteşti, înainte de a părăsi compartimentul, infractorii au fost somaţi şi încătuşaţi, iar dosarul Voiajorii, închis…“. „Idolii“ acelor vremuri au dispărut subit, au rămas doar poveştile despre ei văzute prin ochii copilului fascinat.
