Orice loc are o istorie a sa, o amprentă a identităţii care se păstrează în memoria veacurilor… Străzi, clădiri, pieţe – toate compun, ca într-un mozaic, povestea locului. Astăzi este rândul clădirilor de pe strada A.I. Cuza.
O plimbare prin centrul Craiovei de azi pare un lucru obişnuit pentru fiecare cetăţean al urbei. Va trece poate indiferent pornind din propria casă pe strada A.I. Cuza, fără să-şi pună vreodată întrebarea: ce poveşti ascund, de exemplu, Biserica „Hagi Enuş“ sau sediul primăriei de azi? De câte ori nu a văzut aceste clădiri, trecând pe lângă ele în forfota zilnică… Abia astăzi pare să le fi descoperit craioveanul, când nepoţelul l-a întrebat: „Bunicule, dar cine a făcut biserica asta? Cum se cheamă? De ce are numele acesta?“. Întrebările par să fi dat un văl la o parte şi frumoasa poveste a sfântului locaş începe să curgă: „Biserica a fost ridicată de jupân Nicolae Ciauşescu, Dumitrache Săndulache bis vel clucer, Ion Băcanu, Mihai Cojocaru, Ion Săpunaru şi alţii între anii 1792-1800. A fost înălţată pe fundaţia altei biserici mult mai vechi, conform fragmentului de fundaţie care apare în partea de miazăzi a altarului. A fost ctitorită în mahalaua de lângă Târgul de săptămână, care se ţinea vinerea, purtând hramul «Tuturor Sfinţilor», aşa cum apare la 1782 pe fila unui Minei al lunii ianuarie, tipărit în timpul Episcopului Chesarie al Râmnicului. S-a numit pe rând: Biserica din Târgul de Afară, Biserica din Târgul de Afară Vechi, Biserica de la Hagiu, şi, în fine, Hagi Enuş, nume împrumutat de la negustorul ce a fost episcop la Biserica «Madona Dudu», fratele lui Nicole, fiul adoptiv al lui Nicolae Ciauşescu. În 1821, Hagi Enuş îl împrumută cu bani pe Tudor Vladimirescu, ce «ridicase ţara», contribuind cu bani la mersul revoluţiei: «Inscrisei supt semnătura slugerului Theodor, coprinzător ca lei 4.953 am primit de la chiar Hagi Enuş, pentru trebuinţa cheltuielilor norodului ţării, ce este ridicat spre folosul de obşte a toată ţara, care bani şi vreme cuviincioasă să aibă a-i răspunde (restitui – n.r.) fără nici un cuvânt»“.
La pas pe A.I. Cuza
Şi paşii sunt purtaţi mai departe. Micuţul adresează altă întrebare şi se bucură de altă mică povestioară. „Bunicule, dar aici, unde ieri am văzut cu mami mai mulţi oameni adunaţi, ce este?“, şi arată cu mânuţa clădirea Judecătoriei. „Ei, bine, aici a fost Palatul Administrativ. Demult, pe acest loc se afla hanul Poroineanu, menţionat, se pare, la 1848, ca loc de dezbateri ale fruntaşilor revoluţionari craioveni. Aici a funcţionat Administraţia Financiară a Judeţului Dolj şi Judecătoria Craiova“. Mulţumit, micuţul merge mai departe, ţinându-şi bunicul de mână. Ajunşi în faţă la English Park, bunicul este întrebat: „Buiu, dar parcul acesta a existat?“. „Da. Era grădină centrală realizată în stil de scuar londonez, după planurile arhitectului E. Pinard, iar Casa Albă a fost făcută de Banca Comerţului după primul război mondial, de arhitectul Constantin Iotzu“. Şi întrebările continuă, se pare, cu fiecare clădire descoperită, parcă, acum de bunic şi nepot. „Buiu, dar clădirea aceasta a fost un palat în care doamnele şi domnii de atunci valsau, aşa cum îmi povesteai dumneata?“, încearcă să afle răspunsul micuţul, în timp ce îi indică bunicului sediul primăriei de azi. „Clădirea era cunoscută sub numele de Palatul Băncii Comerţului. Aceasta i-a aparţinut lui Constantin Neamţu, unul dintre cei mai importanţi bancheri ai României la începutul secolului al XX-lea. Construcţia a fost realizată de o firmă din Craiova înaintea primului război mondial. Subsolul adăpostea, pe vremuri, trezoreria băncii, arhiva şi atelierele mecanice. La parter se intră într-un vestibul care dă într-o sală mare, spaţioasă, al cărei plafon realizat în stilul vitraliilor este şi acoperişul părţii centrale a clădirii. Această sală spaţioasă adăpostea ghişeele şi birourile. De la parter porneşte spre vest scara de acces la etaj, bifurcându-se în două scări laterale. Etajul are proiectat în centru un vestibul şi pasarele circulare din care pe vremuri se intra în cabinetul directorului, sala de consiliu şi birourile băncii“.
Povestea unui valoros monument de arhitectură
Atenţia copilului a fost câştigată. Deşi i-ar fi plăcut să creadă că demult aici opreau caleşti din care coborau doamne bine îmbrăcate, care se prindeau apoi în paşi de dans cu domnii distinşi ai lumii de atunci, pare a fi mulţumit de povestea reală a locului. „Antreprenorul a utilizat materiale de construcţii de cea mai bună calitate, blocuri de piatră, mozaic veneţian, stucaturi rafinate, lambriuri din lemn de trandafir, vitralii, îmbrăcăminte de protecţie de zinc şi multe altele. Tâmplăria şi mobilierul palatului au fost comandate şi executate de firme de renume din Viena“. Poveştile bunicului par fascinante, dar mingea aruncată în joacă de partenerul de nebunii, aflat în micuţul parc, face ca şirul acestora să se oprească aici. Şi mâine va pleca la plimbare cu bunicul şi va afla alte lucruri interesante.
Clădirea primăriei, o istorie fascinantă
Clădirea primăriei de azi a fost sediul Băncii Comerţului din momentul realizării până în anul 1948, iar timp de doi ani, între 1916 şi 1918, a fost sediul Comandamentului Armatei de Ocupaţie Germană şi Austro-Ungară. După aşa-zisa naţionalizare comunistă din 1948, palatul a adăpostit diverse instituţii ale noului regim de la acea vreme.
În 1966, la stăruinţele academicianului C.S. Nicolaescu Plopşor, palatul a devenit sediul Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie al Academiei, iar după 1977 – reşedinţa administrativă a oraşului Craiova, sediul primăriei.
