Era o noapte specială, înainte de Crăciun. Cristian a cerut o bere, apoi încă una şi încă una, amestecând apoi cu coniac. În zorii zilei, când i s-au prelevat probe, concentraţia de alcool pur în sânge a fost stabilită la 1,30 g pe litru. În starea aceea, urcase la volan. În urma sa au rămas oameni mutilaţi şi părinţi fără copii. Pentru ucidere din culpă şi vătămare corporală gravă din culpă, a primit trei ani cu suspendare.
„Am simţit atunci cum cade cerul pe mine. M-am simţit singur pe pământ, înghesuit, apăsat de cer. Adormiserăm, eu şi soţia, în camere separate, cum rămăseserăm să privim seara la televizor. Telefonul fix de pe hol a sunat o dată. Să tot fi fost 4.00 dimineaţa. Am ajuns amândoi în acelaşi timp lângă el, cu inima strânsă, parcă presimţind răul. Un băiat mi-a spus să vin la spital, că Mihai a avut un accident. «E grav?», am întrebat. A ezitat un pic: «Destul de grav», a răspuns. Când am ajuns acolo, ne-a întâmpinat medicul de gardă, căruia îi revenise misiunea să ne dea vestea. Mihai murise în accident“. Vocea inginerului Adrian Tiţă, calmă, politicoasă şi caldă, ca a unui om care a învăţat că viaţa nu vine fără durere şi că uneori pare lipsită de sens, devine tremurătoare, uşor nesigură. Mihai era singurul lor copil. Avea 22 de ani atunci când s-a petrecut accidentul. Era student la Automatică. Se-ntorsese acasă, în Calafat, să fie cu familia de sărbători.
Drumul fără întoarcere
Ultima filă din viaţa lui Mihai a început să se scrie, rând cu rând, pahar după pahar, gram cu gram, în seara zilei de 23 decembrie. Oamenii locului se pregăteau de sărbătoare. Mirosea a cârnaţi, sarmale, cozonaci. Cristian Vasile a ieşit să se plimbe cu prietena sa. Conducea un BMW 525. Au oprit într-un bar, să stea de vorbă la căldură, să bea ceva. El a comandat bere. Bere cu alcool. Rechizitoriul procurorilor arată că au rămas acolo de la 19.00 la 23.30. Apoi, au plecat. Timpul se scurgea cu repeziciune. Destinul îşi croia scenariul filă cu filă. Necruţător, fără abateri. Cristian s-a întors. În barul de pe malul Dunării, cu un amic, a continuat să bea bere fără alcool. Trecuseră în Ajun. O oră după miezul nopţii, au plecat. Stabiliseră să se întâlnească şi cu alţi tineri – fete şi băieţi – în alt local. Momentul fatal se apropia. Viaţa lui Mihai ajungea la sfârşit fără să ştie cineva. Au stat la aceeaşi masă. Cristian se săturase de bere simplă. A cerut coniac şi a continuat să bea. Spre 3.00 dimineaţa, au hotărât să meargă acasă. „Victima, părţile vătămate şi cele două martore au hotărât să plece la locuinţele lor, context în care învinuitul s-a hotărât să-i conducă el cu maşina“, se menţionează în rechizitoriu.
Crăciunul negru
„Un mort şi patru răniţi, acesta este bilanţul unui accident care a avut loc duminică noapte, în municipiul Calafat, din Dolj“, anunţa, pe 27 decembrie 2007, Gazeta de Sud. Cristian Vasile, de 25 de ani, din localitate, se afla la volanul unui BMW 525, când a pierdut controlul direcţiei din cauza vitezei excesive şi a consumului de alcool. A ieşit în afara părţii carosabile şi s-a izbit violent de un pom. În urma impactului, Mihai Tiţă, de 22 de ani, din Calafat, aflat în automobil, a murit. Patru tinere, pasagere în BMW, Ana-Maria Ştefan, de 18 ani, Mădălina-Maria Medeleanu, de 18 ani, Maria Nichescu, de 19 ani, şi Daiana Tucă, de 19 ani, toate cu domiciliul în Bucureşti, au fost transportate la spital pentru îngrijiri medicale.
Vanitate, alcool şi inconştienţă
Mihai era la 200 de metri de casă. BMW-ul cu care Cristian se jucase până atunci pe străzile îngheţate ale Calafatului, mergând din bordură în bordură, de pe un sens pe altul, cu peste 150 km la oră s-a lovit, în timp ce şoferul îşi lăuda abilităţile, de un copac, apoi s-a oprit în altul. S-a frânt în două şi a rămas un morman de fiare, martorul unei tragedii. Când tatăl lui Mihai, inginerul Adrian Tiţă, a plecat de la spital, unde-şi găsise singurul copil fără viaţă, şi a venit să vadă locul morţii, nu se mişcase nimic. Săptămâni mai târziu, când s-a interesat la poliţie ce s-a întâmplat cu maşina, i s-a răspuns că nu se ştie, dar, oricum, fusese atât de distrusă încât nu mai putea fi considerată o probă. Au rămas din ea doar fotografiile din dosarul de judecată şi imaginea crudă, din dimineaţa nenorocirii, pe care părinţii lui Mihai n-o vor uita niciodată.
Pilda: ani cu suspendare pentru un omor şi mutilări
„Oamenii trebuie să înţeleagă că tot ceea ce s-a întâmplat atunci n-a fost o aventură pe patru roţi, cum se vede atât de des pe străzile noastre. Băiatul meu n-a vrut această călătorie. Şi nici ceilalţi. Pentru mine este esenţial asta. «Merg şi eu cu voi, să mă conving că vă duce cu bine acasă», au fost ultimele cuvinte ale lui Mihai înainte să plece. În timpul procesului, fetele au fost întrebate de ce au acceptat să urce în maşina aia nenorocită, ştiind cât de mult băuse şoferul. Au spus că s-au gândit că erau circa 500 de metri până acasă. Erau praguri pentru încetinirea vitezei, cu cât ar fi putut să alerge? Şi, adevărul este că, până în locul unde stăteau fetele, nu s-a întâmplat nimic. Abia după aceea individul a vrut să facă demonstraţii de pricepere şi, în loc să oprească, a accelerat şi a mers mai departe, ieşind pe drumul Calafat-Craiova“. Vorbele curg lin. Nu se simte nici un fel de ură sau înverşunare în glasul părintelui rămas fără copil. Doar o cruntă durere şi nedumerire. Neputinţa de a se mulţumi cu sentinţa dată până acum. Speranţa că, făcând apel, cineva va face dreptate. „O persoană şi-a pierdut viaţa, alta a fost mutilată, alţii au fost răniţi, au stat în spital. Pentru toate acestea, el a primit trei ani cu suspendare. Ce-ar trebui să mai facă pentru a fi pedepsit? Sentinţa aceasta ar trebui să aibă o latură educativă. Cu siguranţă, vor mai fi astfel de cazuri. Ce vor învăţa tinerii? Că pot să facă orice, că pot să consume alcool, să facă accidente, să omoare oameni pentru că vor primi câţiva ani cu suspendare?…“.