Fie că suntem dispuşi să admitem, fie că nu, Plicul este cel care menţine funcţional sistemul medical românesc. În absenţa lui, aparatele vor fi scoase din priză, chirurgii vor pleca din ţară cu toţii, iar facultăţile de medicină se vor închide.
E cel mai mare succes al sistemului medical românesc din ultimul deceniu: 40% dintre medicii străini înregistraţi în anul 2008 în Franţa sunt români. Jumătate dintre anesteziştii acreditaţi în ultimii trei ani în Franţa sunt tot români. E dovada unei adaptabilităţi şi competenţe crescute în rândul medicilor pregătiţi în sistemul universitar din România. Pare o afirmaţie riscantă, dar 2010 – 2011 sunt anii în care se coace şi ultima generaţie de medici tineri care a trebuit să trudească pentru calitatea de student la Medicină. Căci, începând cu anul 2003, concurenţa pentru un loc într-o facultate de medicină românească s-a prăbuşit, ajungând ca, în prezent, să fie suficientă şi o notă de 6.00 pentru a intra la cursul de anatomie.
Regimul de teroare
Motivul pentru care s-a ajuns aici e limpede: un şofer din cadrul Ministerului Sănătăţii este mai bine plătit în 2010 decât un chirurg rezident în ultimul an. Banii sunt sursa şi rezolvarea tuturor problemelor din sistem. De altfel, adaptabil în Franţa, medicul român s-a adaptat de mult şi în România. Organul nou-apărut pentru a-i asigura supravieţuirea este Plicul. Plicul, nume odios atât pentru pacienţi, cât şi pentru medici, dar pe care cu toţii îl folosesc tacit. Până de curând, când Casa Naţionala de Asigurări de Sănătate a instaurat un „regim de teroare“ (cum este descris într-un comunicat al Societăţii Naţionale de Medicină de Familie) prin care se amendează sever concediile medicale (o formă evoluată a „plicului“) acordate suspect. Este primul gest practic prin care o instituţie de stat atribuie Plicului însuşiri penale. Îl tratează adicătelea ca pe un furt.
„Astăzi, furtul nu mai este o necesitate vitală, ci doar una dintre modalităţile de a ne satisface cât mai repede plăcerile şi capriciile“, susţine un cititor MedLive, care semnează „nu sunt idealist, ci specialist“. O afirmaţie corectă dacă generalizăm, discutabilă dacă particularizăm la cazul rezidenţilor care trăiesc cu salarii de aproximativ 300 de euro pe lună. De remarcat este că aceşti rezidenţi sunt cei care profită cel mai puţin de pe urma Plicului, fiind ultima verigă din lanţul puterii intraspitaliceşti.
„Nu toţi au informaţii suficiente pentru a-şi înţelege locul în societate şi pentru a înţelege că, dacă marea majoritate a indivizilor nu îşi îndeplinesc BINE rolul social, atunci toţi indivizii din societate vor suferi de pe urma derapajelor fiecăruia dintre noi“, mai scrie „nu sunt idealist, ci specialist“. „Asta din pur mimetism social, mimetism care funcţionează în ambele sensuri: 1. Dacă cei mai mulţi fură, eu de ce să fiu prost şi să nu fur? 2. Dacă cei mai buni / de calitate NU fură, atunci eu de ce să fiu prost şi SĂ fur?“.
Eu îţi ofer viaţa, tu ce-mi oferi?
Un raţionament fără fisură, dar neaplicabil în cazul medicilor români din simplul motiv că, pentru cei mai mulţi dintre ei, Plicul nu este expresia unui furt, ci ceea ce lor li se cuvine de drept. Impotenţa Statului (o entitate greu identificabilă şi consecutiv greu de tras la răspundere) de a-i răsplăti pe măsura rolului lor social este compensată de către individul-pacient silit să acopere lacuna rămasă. Astfel, în prezenţa unui Stat nerespectat şi lipsit de autoritate, medicul îşi cere dreptul divin („Eu îţi ofer viaţa, tu ce-mi oferi?“), iar individul-pacient îşi îndeplineşte voluntar datoria naturală („Îţi ofer rodul muncii mele pentru ca tu să-mi dai zile mai multe“). Extremele există, dar sunt minoritare: cunosc cazuri de profesori universitari care câştigă 4.000 de euro pe lună din operaţii, dar şi cazuri de specialişti celebri, care nu cer un leu în plus. Majoritatea medicilor primesc cât li se oferă şi operează şi dacă li se dă, şi dacă nu. Precum în formele primare de organizare socială, mercurialul este întocmit pe baza unor criterii subiective şi variabile. Imprevizibilul ajunge astfel să caracterizeze viitorul material al unui medic român.
Mecanismul malfuncţional aici nu este adaptarea medicilor la sistem prin practica Plicului (dacă această adaptare nu ar exista, România ar fi lipsită complet de medici), ci interpretarea pe care societatea o dă acestei conduite. Mimetismul social capătă în acest caz valenţe de autojustificare, ca o penicilină care nu ucide bacilul hoţiei, ci îl face mai puţin agresiv, permiţând conştiinţei să supravieţuiască în prezenţa lui. Dacă medicul ia şpagă ca să-şi facă treaba bine, îşi spune mecanicul auto, de ce să nu iau şi eu? Pentru că mecanicul este plătit corect şi pe măsura rolului său social, exercitarea competentă a meseriei în aceste condiţii este o datorie, nu o favoare. Cu alte cuvinte, aceasta este diferenţa dintre medicul-haiduc şi mecanicul-hoţoman.
Care elită?
În sfârşit, vine şi ultimul argument al cititorului „nu sunt idealist, ci specialist“: „Unul dintre rolurile elitelor sociale este adoptarea unui comportament care să ducă la schimbarea în bine a societăţii noastre (adică a renunţării la practica Plicului, n.r.). Din această elită faceţi parte dumneavoastră, domnule medic, iar dacă dumneavoastră veţi adopta un astfel comportament, atunci şi cel de la coada cheii de 17 va copia comportamentele pentru a nu se simţi mai prejos“. Poate că în imaginarul colectiv, medicii încă fac parte din elită, dar realitatea contrazice, viguros din păcate, această afirmaţie. Faptele sunt numeroase şi le reiau pe scurt: recompensa financiară redusă prin care Statul „apreciază“ personalul medical; scăderea vertiginoasă a calităţii per ansamblu a studenţimii înscrise la Medicină; creşterea uşurinţei cu care se pătrunde în breaslă şi creşterea numărului absolvenţilor de Medicină; percepţia negativă a breslei medicale de către opinia publică; frecvenţa situaţiilor de imoralitate profesională (vezi cazul „ministrului plagiator“ menţinut la catedră); condiţiile dificile de la locul de muncă.
Nici una dintre aceste fapte nu se numără printre atributele care caracterizează o elită.
Acest decalaj între percepţie şi realitate este specific generaţiilor care au fost educate într-un anumit sistem valoric şi care trăiesc într-un prezent guvernat de alte norme. Nu este o inadecvare periculoasă, atâta timp cât nu te afli într-o funcţie de răspundere, precum Cseke Attila, ministrul actual al sănătăţii, care a declarat de curând că visează „la acel medic de familie, pe care îl ţin minte din copilărie, un medic de la mine din oraş, care umbla în fiecare după-masă, cu o gentuţă micuţă, pe stradă şi mergea la pacienţi acasă“. Un vis ce developează atât inactualitatea principalului generator de politici de sănătate, cât şi o necunoaştere a principiilor de organizare a medicinei moderne.
O imbecilitate canibalică
În prezent, scăderea veniturilor medicilor simultan cu înăsprirea controalelor este una dintre cele mai canibalice imbecilităţi aplicate vreodată în sistemul medical românesc. Acest duo monstruos nu va face altceva decât să-i împingă în afara României pe tinerii profesionişti. Plicul, ca mecanism de adaptare la un sistem imprevizibil, îşi va întări existenţa în detrimentul confortului moral al medicilor şi al bunăstării materiale a pacienţilor, dar spre acoperirea incompetentei implicări a Statului în sistem. Un sistem căruia îi este imposibil să se schimbe din interior, atâta timp cât nu există o delimitare clară între sfera privată şi cea publică a serviciilor medicale (nu puţini sunt şefii de clinică într-un spital de stat care sunt simultan managerii unor clinici private). Singura soluţie ar fi repetarea experimentului de succes realizat în 1853 de către Barbu Ştirbei: plasarea în principala poziţie de influenţă şi putere din sistemul medical a unui specialist străin independent de interesele locale, bun organizator şi bun diplomat. Omul chemat de Ştirbei în România este Carol Davila, cel care a adus înapoiata medicină românească a secolului 19 în modernitate.
Scoaterea Plicului din buzunarele halatelor albe şi aducerea lui la vedere pe masă ar fi eficiente doar în cazul privatizării masive a aparatului medical (privatizarea asigurărilor medicale, închiderea numeroaselor spitale orăşeneşti, interzicerea activării simultane a medicilor şi la privat, şi la stat etc). Altfel, fie că suntem dispuşi să admitem, fie că nu, Plicul este cel care menţine funcţional sistemul medical românesc. În absenţa lui, aparatele vor fi scoase din priză, chirurgii or să plece cu toţii din ţară, iar facultăţile de medicină se vor închide. Pentru că nu doar în România, ci în lumea întreagă, medicina nu mai este o vocaţie, ci o meserie dificilă, care se cere recompensată.
