Ieri s-au împlinit 21 de ani de la ultimul 23 August comunist. Dar şi 66 de ani de când armata română a întors armele împotriva Germaniei hitle-riste, aliându-se cu SUA, Marea Britanie şi URSS. Pe locurile unde altădată defilau cu steguleţele fluturând, pensionarii şi-au amintit ieri, cu nostalgie, manifestările la care participa toată suflarea poporului.
„Strălucitoare zi de 23 August“, povestea, pe 25 august 1989, ziarul Înainte, marea sărbătoare naţională a poporului român din perioada comunistă. „Dis-de-dimineaţă, străzile Craiovei, municipiul de reşedinţă al judeţului Dolj, cunosc o animaţie deosebită, specifică marilor noastre sărbători. Zeci de mii de oameni ai muncii, tineri şi vârstnici de cele mai diverse profesii, pionieri şi sportivi, membri ai detaşamentelor gărzilor patriotice formează impresionante coloane vii, pe marile magistrale rutiere ale Băniei. Drapată în albastru de nuanţa cerului senin, tribuna oficială este dominată de un mare medalion cu chipul luminos şi atât de preţuit al celui mai iubit fiu al poporului român, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu… Ora 8.00 Fanfara unităţilor de gărzi patriotice şi, împreună cu aceasta, mii de oameni ai muncii de la întreprinderile «Independenţa», Poligrafică «Oltenia», de Reparaţii Auto, Autoservice «Dacia» Craiova şi Tăbăcăria Bucovăţ, aflaţi deja în piaţa demonstraţiei, intonează Imnul de Stat al Republicii Socialiste România. După ultimele acorduri ale imnului, mii de glasuri scandează cu înflăcărare «Ceauşescu – PCR!», «Stima noastră şi mândia: Ceauşescu – România!» prin care se dă expresie unităţii depline în jurul gloriosului nostru partid comunist, al încercatului său secretar general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, făurarul celei mai dinamice Epoci din istoria patriei noastre“…
Parcă vorbeau părinţii…
23 august 2010. Aceeaşi Piaţă A.I. Cuza din Craiova. Clădirea primăriei nu mai este flancată de stema RSR şi drapelul roşu al PCR, şi nici nu mai tronează, deasupra tuturor, portretul „preaiubitului“. Nu ţine nimeni discursuri, nu flutură nimeni steguleţe şi nici nu defilează craiovenii cu piepturile înflăcărate – decât, mă rog, „fetiţele“ decoltate şi încinse de pârjolul soarelui. 23 August a fost uitat. Sau chiar nu a fost niciodată cunoscut.
„23 august… ăăă… păăăăi… nu ştiu. Se întâmplă ceva în ziua asta? E ziua cuiva mare?“, întreabă cu ochi inocenţi o domnişorică în pantaloni scurţi – foarte scurţi – rimelată şi şuviţată, cu buzele roşii ca drapelul PCR. „Habar n-am“, râde. „Se fac cumva reduceri sau e un concert?“, dă din umeri juna şi-şi continuă plimbarea unduindu-şi toţi cei 16 ani înfloritori şi senini, din care lecţiile de istorie lipsesc cu desăvârşire.
Nici Lavinia Stăncescu nu ştie prea multe, deşi are 35 de ani. Prin ‘89 avea vreo 15 ani, dar abia îşi aduce vag aminte că părinţii vorbeau odată despre nişte defilări pe stradă. Dar nici prin cap nu-i trece care ar fi fost motivul. Evenimentul istoric, 23 August 1944, este complet necunoscut. Dar dacă se organiza vreo manifestare înainte de 1990, la data respectivă sau alta, în mod cert era „ceva pentru Ceauşescu“. Ce, nici nu mai contează acum. Acum suntem liberi, de ce să ne mai preocupe trecutul?!
Ne obligau. Dar erau oamenii mulţumiţi
Craiovenii la vârsta a doua şi pensionarii sunt singurii care îşi amintesc ce însemna odată 23 august. Ei au trăit din plin „anii de aur“ ai comunismului, patru decenii de preaslăviri ale conducătorului iubit şi 45 de sărbători naţionale omagiate pe 23 august.
Astăzi stau pe băncuţe în English Park, citind un ziar sau numărându-şi pensia, acolo unde acum 21 de ani fluturau cu avânt steguleţele tricolore. Unii – şi sunt cei mai mulţi – îşi amintesc evenimentul cu plăcere şi dor. Alţii, nu.
„Era o zi minunată“, deapănă cu plăcere amintiri Maria Aelenei, pe vremea aceea angajată la Vinalcool. „Oamenii sărbătoreau această zi specială cum puteau ei mai bine. Întâi se mergea la defilare, vreo trei-patru ore, bine organizat, cu spectacole artistice şi fanfară militară, fiecare îmbrăcat cu ce avea mai bun, cu copii sau nepoţi. Se ţineau discursuri, chiar aici, în faţa primăriei, se strigau lozinci. Apoi oamenii aveau liber până pe 25. Mergeam la grătare, în parc, la pădure, ne distram şi ne odihneam. Eram mulţumiţi. Aveam bani să mergem în concediu şi toţi pensionarii puteau merge atunci în staţiuni cu nepoţii. Acolo, în spatele Casei Albe, era cantina partidului, unde mâncai de şapte lei trei mese pe zi, şi era mâncare, nu glumă!“.
„Da, dar te obligau să mergi la defilare, altfel te notau şi te ţineau minte“, intervine doamna Coca, vecina de băncuţă, fostă colegă de serviciu şi parcă mai crispată la aducerile aminte.
„Lasă, dragă, că nu te dădea nimeni afară. Atunci erau locuri de muncă, cu 100.000 de lei îţi luai apartament. Spun că atunci nu era libertate. Dar acum? Tinerii ăştia au libertate la gură. Atât. Şcoală nu au, locuinţe nu au, serviciu nu au. Degeaba e marfă în magazine dacă nu ai bani să o cumperi. Să nu mai vorbim de noi, pensionarii, care am devenit gunoaiele ţării ăsteia pentru care am muncit o viaţă“.
Sărbătoarea soţilor Ceauşescu, cu mici, glume şi voie bună
Câţiva metri mai încolo, trei bărbaţi tac pe rând, respectând tăcerea celorlalţi. 23 August? Îşi amintesc, cum nu. Păi toţi anii tinereţii lor s-au învârtit în jurul acestei zile şi al altora „împrumutate“ de comunişti şi cei doi conducători iubiţi ca fiind propriile lor realizări.
„Istoric vorbind, această zi reprezintă data la care România a întors armele împotriva hitlerismului, alungându-i pe nemţi din ţară. Şi, totodată, unirea cu armata roşie a comunismului rusesc, din păcate“, precizează, pentru trecătorii tineri cu priviri nătânge, unul dintre bărbaţi, fost militar în Armata Română. Nu are nostalgia sărbătorilor de 23 August după modelul rusesc, de elogiu adus lui Ceauşescu. Dar a participat la ele pentru că nu a avut de ales. „Şeful avea o manie, să fie adulat. Şi, împins de la spate de Lenuţa, femeia de cultură deosebită, a reuşit să-şi ia asupra sa toate meritele poporului român şi să instaureze dictatura comunistă. S-a dus dracu’ astfel tot socialismul poporului român, în care s-a crezut cu tărie după război“.
„A fost, n-a fost bine, nu ştiu dacă mai are importanţă astăzi“, oftează colegul de bancă Ion Burcă, fost maistru la TCIN, urmat imediat de al treilea, Mihai Zburlă. „Păcat este că tot ce am construit noi s-a distrus în 20 de ani. Uite, combinatul chimic. Avea 6.000 de salariaţi, dădea oamenilor locuri de muncă şi o pâine. Acum au mai rămas paza şi, cred, secţia de metanol. S-a ales praful, în frumoasa epocă a capitalismului, de o construcţie a poporului“.
Şi doamna Maria Radu duce dorul unui 23 August, pe vremea când era contabilă la Direcţia Comercială. „Mă număram printre fericitele care aveau şansa să ducă tablouri“, zâmbeşte pensionara de astăzi, cu gândul la anii mai fragezi de atunci. „Râdeam mult, ne distram, eram tineri, glumeam, mai mâncam câte un mic pe drum, mai beam un suc, iar când ne apropiam de primărie alergam val-vârtej să intrăm în ritm… Să spun cinstit, cine zice că era îngrozitor pe vremea aceea e ipocrit. Ba din ‘78 până prin ‘80 a fost chiar bine. Şi toată lumea aştepta cu emoţie ziua de 23 August, ştiind că după aceea vor fi liberi să petreacă!“.
Uzina Electroputere trimitea 10.000 de oameni la defilare
Fostul inginer de la Uzina Electroputere Craiova, Peter Vasile, pe vremea aceea membru în grupul organizatoric de manifestări, îşi aminteşte: „Pregătirile pentru 23 August începeau cu două săptămâni înainte. Cam două ore pe zi, în afara programului de lucru, muncitorii făceau repetiţii. Încolonare, mers în coloană, strigat de lozinci. Tot în acest timp, se procurau materialele de propagandă: pancarte imense, albe sau roşii, care alegorice, steaguri – ale republicii şi ale partidului – şi tablouri – doar cu Elena şi Nicolae Ceauşescu. Iar în dimineaţa de 23 august, la ora şase, ne prezentam la întreprindere. Uzina avea pe atunci cam 15.000 de angajaţi, la defilare veneau vreo 10.000. Programul începea la 8.00. Plecam de la uzină, străbăteam Calea Bucureşti, strigând lozinci şi fluturând steaguri, şi ajungeam în faţa primăriei, unde era amenajată tribuna oficială. După pionieri şi utecişti, mândria ţării, noi treceam primii, pentru că eram cea mai mare uzină din Oltenia. Coloana curgea până la fostul Liceu «Nicolae Bălcescu» – astăzi Colegiul «Carol» -, iar de aici ne împrăştiam care încotro. Pe traseu erau amenajate mese cu gustări şi sucuri, fără alcool. Oamenii se împrăştiau apoi pe la restaurantele cunoscute – Jiul, Minerva, Cina – sau în parc, unde era o petrecere imensă. Aveam liber inclusiv pe 24. Nu contoriza nimeni câţi bani se cheltuiau cu toată organizarea. Pentru că producţia mergea…“.
Istoria lui 23 August
Ieri s-au împlinit 66 de ani de când, pe 23 august 1944, România a întors armele împotriva aliatului de până atunci, Germania hitleristă, trecând în tabăra SUA, Marea Britanie şi URSS. În dimineaţa acelei zile, Regele Mihai i-a convocat la palat pe Ion Antonescu, primul-ministru al guvernului, şi pe câţiva dintre principalii colaboratori ai acestuia. În faţa refuzului mareşalului de a semna armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele, susţinut de membrii Blocului Naţional Democrat, format din PNŢ, PNL, PSD şi PCR, a ordonat arestarea acestuia, numind alt prim-ministru, în persoana generalului Constantin Sănătescu.
Până la 28 august, Bucureştiul a fost curăţat de forţele germane, iar pe 30 august pătrunde armata sovietică. 23 August a fost, timp de peste patru decenii, Ziua Naţională a României. În tot acest timp, Nicolae Ceauşescu a făcut din sărbătoarea naţională o manifestare dedicată cultului personalităţii.
Cuvântarea tovarăşului deschidea ziarele
Pe 23 august 1989, ziarul Înainte – singurul cotidian din Craiova, atunci „organ al Comitetului Judeţean Dolj, al PCR şi al Consiliului Popular Judeţean“ – anunţa cu litere de-o şchioapă şi roşii evenimentul: „Trăiască 23 August, marea sărbătoare naţională a poporului român!“. Iar dedesubt, cu tuş negru, se înşira pe trei pagini „Cuvântarea Tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Adunarea Solemnă organizată de Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Marea Adunare Naţională şi Consiliul Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste cu prilejul a celei de-a 45-a aniversări a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“.
