Saloane cu picturi murale, stucaturi de mare rafinament, şeminee frumos ornamentate, policandre, mobilier artistic meşterit, sculpturi în lemn, tablouri preţioase, încăperi ce primeau lumina de la sfeşnice mari, toate aparţin unei lumi cu personaje de poveste care-şi ducea traiul în conacele vremii, locuri impunătoare şi strălucitoare.
Un astfel de loc este conacul Otetelişanu de la Beneşti. „Din 1832, Ioan Otetelişanu a fost stăpânul moşiei, împreună cu fratele său Costache. De fapt, până în anul 1852, de moşie s-a ocupat fratele său, care stătea mai mult la Craiova. Moşia a fost arendată (în 1840 arendaş era Hristea Gheorghiu) sau avea îngrijitor, epistat (în 1846-1848, Tudorache Lisavetu, în 1848, N. Diculescu)“, se menţionează în lucrarea „Conacul Otetelişanu: o curte boierească în pragul epocii moderne“, de Ion Obretin.
Conacul este amplasat într-un loc feeric, confundându-se cu istoria acestuia. Casa boierească, plasată central în cadrul curţii, ascunde poveşti de demult, amintiri ale vechii familii boiereşti.
Era situată la o distanţă mică de biserică, ctitorie a vornicului Barbu Otetelişanu, în anul 1746, ca biserică de curte, paraclis al curţii boiereşti, unde boierul urmărea slujba, şi ca necropolă a stăpânului curţii şi a familiei sale.
„Biserica a fost amplasată în afara incintei conacului, avându-şi propria sa incintă şi fiind prevăzută cu elemente de fortificare, constituind, împreună cu casa întărită, un sistem defensiv, fiind un element important al acestuia. Despre modul cum a funcţionat acesta ne putem face o imagine din descrierea asediului suferit de boieri în anul 1821, descris de Iordache Otetelişanu. «Este la o distanţă de 52 stânjene de conac, adică cât bate o puşcă bine. Din turla bisericii puteau fi ţinuţi la distanţă cei care atacau conacul. La 1821, în turla bisericii s-a aflat la postul său Petrache Nicolaie Poenaru, căci al lui era rândul a păzi în clopotniţa bisericii împreună cu un rumân şi un arnăut, câte trei înarmaţi… iar noi cestelalţi am stat la stoborii curţii. Atacatorii nu se puteau apropia pentru că aflaseră că în clopotniţa bisericii sânt trei înarmaţi…» de unde putea să-i vatăme foarte rău şi ei să nu se poată apăra“.
Obiceiuri la curţile boiereşti
Pentru a avea mereu peşte proaspăt la îndemână, boierii aveau grijă să-şi amenajeze în apropierea conacului un heleşteu. Un astfel de loc şi-au construit şi boierii Otetelişanu. Când Gorgan Otetelişanu şi-a construit „casele vechi“, unde se aflau fântânile, pe hotarul Bucureştilor, iar mai apoi fiul său, vornicul Barbu, a ridicat actualul conac, au ţinut cont în alegerea locului şi de prezenţa iazului, cu numeroasele sale izvoare unde să poată amenaja şi un heleşteu, povarnă, grădini de zarzavat, dar şi pentru recreere.
„La 24 mai 1843, fraţii Iordache şi Grigore au început lucrări ample pentru amenajarea «eleşteului din grădină». Mai întâi au trimis de la Craiova la Beneşti pe Pascale fântânaru, care să vadă izvoarele de la eleşteul din grădină şi de la povarnă, să dea măsură de urloaie… Iordache cerea să-i silească pe olari să facă cele 400 de urloaie din pământ bun, mărunt, des, bine frământat, arse bine…
Pe la sfârşitul lunii septembrie a venit la Beneşti şi Grigore, ca să puie în lucrare câte sânt de făcut. La 21 septembrie cerea să se cumpere până la şapte mii ocale de var şi cerea să fie îndemnaţi sătenii să-şi termine culesul «ca să-i găsească slobozi să am cu cine lucra». În toamnă eleşteul era plin cu apă, îngrădit pentru a fi protejat de gâşte, şi s-a început popularea lui cu peşte, raci şi scoici. Peştele a fost prins cu sacii pe Olteţ, adus de la Făureştii de Jos dintr-o baltă, din Pârâu şi chiar de la Craiova cu un butoi de zece vedre nou şi băgat în eleşteu.
Speciile de peşte «de orice fel afar… de ştiucă, somn, roşioară» cu care a fost populat eleşteul au fost: caracudă, lin, crap, ţipari precum raci şi scoici“, se menţionează în „Conacul Otetelişanu: o curte boierească în pragul epocii moderne“.
La conacul boieresc se prepara rachiu şi vin. Cel dintâi era făcut cu oamenii de la curte. În decembrie 1842, Iordache Otetelişanu dădea voie îngrijitorului să taie „lemne în trebuinţa rachiului de la deal de vie, după coastă, despre Risipiţi, dar numai pentru facerea rachiului şi trebuinţele curţii“. Cazanele pentru distilat funcţionau luni în şir, ziua şi noaptea. „De lumânări de său pentru cazane să urmezi precum urmează toţi locuitorii ţărani care-şi fac rachiul singuri ei, iar nu boiereşte să vă răsfăţaţi în lumânări de târg de care ardem noi în casă“, îl dojeneau boierii pe îngrijitor.
Rachiul şi vinul era consumate la conac şi în casele din Craiova unde erau trimise butoaie pline rânduri-rânduri, sau vândute angro la diverşi negustori ori la cârciumile din sat şi de la moară.
Poveşti frumoase ascunde şi astăzi conacul boierilor Otetelişanu, poveşti despre copilăria lui Petrache Poenaru, inventatorul stiloului (tocul cu rezervor), poveşti despre ultimul drum al lui Tudor Vladimirescu prin aceste locuri, când boierii Otetelişeni au fost jefuiţi de o oaste condusă de căpitanii de arnăuţi Iova şi Ienciu şi salvaţi de conducătorului mişcării revoluţionare de la 1821.
Un loc sub aştri norocoşi
Un castel ca în basme, un conac ce spune astăzi povestea celui care l-a construit, Ştefan Barbu Drugă, domină satul Cetate. Ridicat în primă fază la 1875, cu suplimentări în primele decenii ale secolului XX, în acest colţ din trecut se ascund vechi suferinţe, visuri, bucurii nemărginite, ecourile unor baluri spectaculoase, tristeţi. Lucrurile amintesc despre gloria vremurilor trecute.
Astăzi, acest conac renaşte din tumultul misterios al timpului, dezvăluind o fabuloasă proprietate care adăposteşte un atelier de creaţie, gândit şi materializat de Joana Grevers, moştenitoarea familiei Drugă.
Legenda tunelului de la conacul Otetelişanu
Legenda spune că sub conacul Otetelişanu era săpat un tunel prin care se ajungea din pivniţă la biserica aflată în apropiere. Se spune în popor că aşa au scăpat boierii cu viaţă de câteva ori. Ajungeau în tunel dintr-o ascunzătoare secretă şi nu mai erau de găsit. Tunelul nu mai există acum. Fie este o poveste scornită de oameni, fie s-a astupat odată cu trecerea anilor.
