Pentru Florin

Are 24 de ani şi viaţa lui atârnă de un fir de păr. De un transplant. Putem oare să-l ajutăm pe Florin?

Abia s-a întors de la dializă. Patru ore în care, cu furtunul în venă, a strâns din dinţi gândindu-se la un singur lucru: doar procedura asta îl ţine în viaţă. Acum stă în pat, acasă. E ameţit. A pierdut patru sute de mililitri de sânge, pentru că sângele i s-a coagulat. Nu e prima dată când i se întâmplă. Şi de fiecare dată, o zi, două nu mai e bun de nimic. Zace în pat, la cei 24 de ani ai săi, bărbat în floarea tinereţii, numărând secundele până va putea să se ridice în capul oaselor. Şi chinul parcă nu se mai sfârşeşte niciodată…

Planuri de viitor

Acum un an şi jumătate, tatăl lui Florin Amza a murit. Nici măcar o zi din viaţa sa nu fusese bolnav. Inima i-a jucat însă nemiloasa festă şi, într-o zi, din senin, a încetat să mai bată. Rămâneau în urma lui o soţie abia concediată şi fără şomaj, pentru că nu avusese carte de muncă, o fată divorţată cu un prunc de numai trei luni, fără indemnizaţie, pentru că lucrase la negru în Sucpi, şi un tânăr care abia începuse să facă primii paşi în viaţă. Văzând situaţia în care se aflau, Florin a fost nevoit să ia o decizie importantă: să devină bărbatul din familie.
După câteva angajamente de muncă la negru la diverse firme, tânărul şi-a luat inima în dinţi şi a plecat în Italia. Anul trecut, timp de şase luni, a lucrat printre străini în agricultură, economisind fiecare bănuţ pentru cei de acasă. După încheierea contractului, s-a întors. Nu definitiv, pentru că planul era altul: din ianuarie 2010 urma să plece din nou, de data aceasta cu mama sa.

… spulberate de un diagnostic

Din nefericire, lucrurile nu au mai mers deloc conform planului. Pe la sfârşitul toamnei trecute, Florin a început să se simtă rău. Era ameţit, avea stări de vomă, îl durea capul. Semne care, şi-au dat cu părerea mama şi sora, „trebuie să fie de la fiere“. Medicamentele prescrise de la farmacie, leacurile băbeşti, regimul alimentar nu au dat însă nici un rezultat. Mai mult, vederea a început să fie grav afectată la ochiul drept, lucru care ridica alt semn de întrebare. În cele din urmă, Florin s-a lăsat convins să efectueze un examen ecograf. Rezultatul a fost uimitor: nu avea nimic la colecist, deci problema trebuia căutată în altă parte. În aceeaşi seară, Florin a mers la oftalmolog. „Va rămâne orb dacă nu vă duceţi imediat la urgenţă cu el“, i-a spus medicul mamei sale, convingându-i că nu e deloc de glumit şi determinându-i să nu mai amâne cu nici un chip internarea.
În ianuarie, Florin a fost internat cu suspiciune de tumoră pe creier. Vreme de o săptămână, a primit tratament de la oftalmologie. În acelaşi timp, a fost supus însă şi altor investigaţii. Diagnosticul a venit într-o dimineaţă. Pe tânărul de nici 24 de ani l-a cutremurat: boală renală în stadiu final.

„E copilul meu şi nu-l las!“

De nouă luni, Florin Amza îşi tratează boala cu încrâncenare. Câteodată, strânge din dinţi, hotărât să o învingă şi să-şi trăiască viaţa aşa cum şi-a dorit. Câteodată cedează, vrea să renunţe, nu-l mai interesează nimic în jurul său, nici mama disperată frângându-şi mâinile dureros, nici sora mereu atentă, gata să-i îndeplinească orice dorinţă. Dar, de cele mai multe ori, Florin aşteaptă. Aşteaptă o altă zi, o altă săptămână. Mâine poate va fi mai bine. Poate se va întâmpla un miracol. Poate cumva se va întâmpla să-şi găsească vindecarea.
„Merge la dializă de trei ori pe săptămână“, spune mama, aşezată pe marginea patului, acolo unde, de nouă luni, fiul ei îşi petrece viaţa. „La început nici nu a vrut să urmeze tratamentul, era îngrozit de ceea ce a văzut în spital. L-am convins însă să stea de vorbă cu alţi pacienţi, să-i asculte pe medici, pentru că nimeni nu-i voia decât binele. În final, a acceptat. Şi ori de câte ori cedează, eu nu-l las. Trebuie să reziste, îi strig uneori. Cumva, într-o zi, trebuie să se întâmple o minune să facă transplantul şi să reînceapă să-şi trăiască viaţa! Trebuie! E copilul meu şi nu-l las!“.

Transplantul, unica speranţă

Nu e greu de ghicit scopul scrierii acestui material. Pentru Florin Amza, un tânăr din Craiova, de numai 24 de ani, transplantul de rinichi este vital. Boala sa este prea avansată, iar dializa nu face minuni. Din pensia sa de persoană cu handicap şi salariul de însoţitor, adică puţin peste 1.000 de lei, se hrănesc şi trăiesc patru persoane. Mai mult, tratamentul prescris de medici, deşi oficial este gratuit, nu este eliberat de nici o farmacie fără măcar 150 de lei lunar. Iar pe lângă acestea, întotdeauna apar cheltuieli suplimentare, în funcţie de starea sa de sănătate.
Nu există, aşadar, nici o şansă ca Florin şi familia sa să poată suporta din propriile venituri costurile unui transplant de rinichi. Nici măcar câteva sute de lei nu au reuşit să adune mama şi sora lui pentru a merge la Fundeni să facă mai multe investigaţii şi să se înscrie pe lista de aşteptare. Ştiu însă, de la medicii din Craiova şi pacienţi, că intervenţia ar ajunge la suma de 10.000 de lei. Şi tot din surse neoficiale, pe piaţa neagră un rinichi ar costa în jur de 15.000 de euro.
„Nu ştim pe unde să mergem, nu avem bani să plecăm undeva, nu ştim cine ne-ar putea ajuta“, suspină mama lui Florin, mângâindu-i braţul palid. „Să ne descurcăm singuri este imposibil… Fac orice pentru copilul meu, am scos apartamentul la vânzare din primăvară, dar nimeni nu a fost interesat. Mai mult… nu mai ştiu. Să mă sfătuiască cineva pe ce cale să o apucăm… Iar apoi, o minune să ne ajute să facem rost de bani. Doamne, nu doresc nici unei mame să treacă prin ceea ce trec eu…“. 

Ajutaţi-l pe Florin!

RO27RNCB0494115485480001
 
sau la numărul de telefon: 0770.581.302.
Vă mulţumim!