Pe vremuri, nu existau maşini. Cel puţin, nu aşa de multe. Pe atunci, caii îşi zdupăiau copitele pe străzile cu dale şi fornăiau obosiţi între două drumuri.
Câteva amănunte interesante ne sunt istorisite în filele cărţii „Craiova, Mon Amour“, scrisă de Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. Ni se aminteşte că în Bănie se ţineau, odată, ediţii de succes ale Campionatului Balcanic de hipism. Herghelia de la Segarcea a lui Manole Bodnăraş era cea care alimenta pasiunea şi iubirea pentru cabaline a unor împătimiţi precum Săvoii, Tudoranii, Sendrea, căpitanul Gagiu etc.
Cultul cailor în Oltenia
Relaţia armonioasă dintre om şi cal a fost imortalizată în creaţii folclorice, cronici, basme, chiar şi în filme.
Aşa s-a instaurat şi pe meleagurile olteneşti un cult al calului. Cele 12.000 de iepe ale lui Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, constituiau averea acestuia prin anii 1650, iar în fiecare din cele 200 de sate ce se aflau în proprietatea sa era câte o mică herghelie. În vremurile de demult, pierderea unui astfel de animal era o tragedie, similară cu ruina şi foamea. Calul era atât un „obiect“ de lux, cât şi un prieten de nădejde.
Autorii îşi amintesc cu simpatie de vremurile în care caii erau „membri“ importanţi ai societăţii. „De mult, mai de demult, mi-am pierdut glasul, în mai multe rânduri, chemând caii preţuiţi de pe străzile şi curţile copilăriei – înspumaţi, voinici, musculoşi, cu gâtul încordat de energii nebănuite şi prietenoşi – foarte, care tropăiau drumurile sau desfăşurau «programe» uluitoare de velocitate şi eleganţă, de dresaj sau treceri ale «potto-ului» într-o declanşare urieşească“.
În 1911, Oltenia găzduia 11 staţii de poştă, cu 960 de cai ai căruţelor de poştă care se plimbau mândri pe străzile Craiovei, alături de cvadrige grandioase şi birjari ce aduceau aminte de diplomaţi: „Purtau pe spate pelerine, jepuleţe, livrele de pluş bleumarin, iar la picioare jambieri albi; erau încinşi cu curele speciale şi pe cap purtau şepci anume croite ce se armonizau fierturilor de tot felul“. Birjarii se asemănau între ei; însă despre cai şi trăsuri nu putem spune acelaşi lucru.
Unele caleşti erau bine întreţinute, altele erau acoperite de praf, cu roţile despiţate şi acoperişurile cocoşate. La ele erau înhămaţi cai focoşi, armăsari superbi şi bine clădiţi sau, dimpotrivă, animale rahitice, cu potcoavele de-abia prinse de copitele chinuite.
Trăsurile fermecătoare aduse din Zürich, Viena, Paris şi bine reparate la firma craiovenilor Roth şi Bulfinski lăsau în urma lor ochi mari, miraţi şi admirativi, fie că transportau oameni cu treburi urgente, cheflii sau doar plimbăreţi. Vehiculele trase de cai impresionau, uneori, mai mult decât „bărcile“ auto ce se plimbau pe bulevardul Carol sau troleibuzele aduse de la Odesa, şi compuneau o muzică anume, cu ritmuri incredibile, prin tropotele sacadate şi legănatul trăsurilor.
Birjari cu tradiţie
Nicolae şi Gheorghe Dobriceanu, Vasile şi Gică Popescu (birjari din tată-n fiu), Bebe Mondoiu, Gheorghe Nicovală, Gică Bragagiu şi Nicolae Marinescu erau doar câţiva dintre „conducătorii“ acestor maşinării ce se foloseau de forţa brută a magnificilor cai.
Rememorările acelor momente sunt nepreţuite: „Admiram «trancarurile» cu cai ale lui Vasile Brândaşu şi Petre al Radei, mângâiam iapa murgă a lui Florică Lăzărescu şi furam zahăr cubic de acasă, să îndulcim viaţa cailor atât de iubiţi“.
Erau birjari prieteni, confidenţi ai clienţilor, mereu păstrând o familiaritate demnă şi respectuoasă. „În gară, am rămas al nimănui. S-a întâmplat să mă zărească un birjar din cartierul natal, care m-a aşezat în trăsura sa, scuzându-se către clienţii obişnuiţi: «Domnilor, trebuie să îl duc acasă pe acest copil cu carte… Pentru pomana sufletului meu…». A luat-o apoi pe drumuri cât mai ocolite, să fim văzuţi de întreg oraşul!…“.
