Gustav Hertz

Gustav Ludwig Hertz s-a născut la 22 iulie 1887 şi a fost un fizician german, nepot al lui Heinrich Rudolf Hertz, dar şi laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925. El a avut un rol important  în demonstrarea teoriei ciocnirilor între electroni și atomi.
Între 1911 și 1914, Hertz, împreună cu fizicianul James Franck, a efectuat experimente privind ciocnirile inelastice ale electronilor în gaze, cercetări cunoscute ca „experimentele Franck-Hertz“. Pentru acestea, ei au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1925.
În 1928, Hertz a devenit profesor de fizică experimentală și director al Institutului de Fizică din Berlin Technische Hochschule (BTH). Acolo a dezvoltat o tehnică de separare a izotopilor prin difuzie gazoasă. Deoarece Hertz fusese ofițer în timpul Primului Război Mondial, a fost temporar protejat de politicile naziste, dar la sfârșitul lui 1934 a fost forțat să demisioneze de la BTH, fiind clasificat ca „parțial evreu de gradul doi“. A urmat angajarea la Siemens, ca director al Laboratorului de Cercetări II. Acolo a continuat munca în domeniul fizicii atomice și ultrasunetelor, dar în cele din urmă și-a încheiat lucrările privind separarea izotopilor. Între 1955 și 1967, Hertz a fost președintele Societății de Fizică din Republica Democrată Germană și, ulterior, președinte onorific între 1967 și 1975. A murit la 88 de ani, în Berlin.