Pământul seamănă cu oamenii care-l populează, aşa spunea geologul Ion Popescu-Voiteşti despre olteni.
Dr. Ion Popescu-Voiteşti, profesor la Universitatea din Cluj în anii 1920 şi reputat geolog, a adunat şi cercetat aspectele trecutului geologic al Olteniei, asemănându-l, la final, cu felul de a fi al oamenilor din zonă. „Poate că în nici o altă parte a României actuale nu găsim, ca în Oltenia, încrestate aşa de adânc în structura subsolului şi în înfăţişarea reliefului său, urmele numeroaselor şi variatelor frământări geologice suferite până să-şi desăvârşească structura şi aspectul sub care ni se înfăţişează azi“.
„Documentele sunt mai indescifrabile, mai şterse“
În descifrarea trecutului geologic al unei regiuni se întâmpină greutăţi cel puţin tot aşa de mari ca acelea pe care le întâlnesc istoriografii în înfiriparea trecutului istoric al unei localităţi, „căci în ambele domenii, cu cât ne adâncim cu studiul în timpurile mai de demult, cu atât încrestările şi documentele sunt mai rare, mai indescifrabile, mai şterse. Astfel, în structura geologică a unei regiuni în afară de imensitatea factorului timp, pe care până azi n-am ajuns a-l cuprinde cu mintea, se mai întâmplă să ne împiedicăm de urmele unor frământări atât de puternice care să fi şters orişice urmă a evenimentelor anterioare“.
Ion Popescu-Voiteşti spunea că „Oltenia, în timpul paleozoicului, era teatrul unei sedimentări marine, că apele oceanului paleozoic acopereau şi această parte a ţării“, iar ce s-a întâmplat cu aceste formaţiuni, cum ar fi reuşit ele să dispară, putem afla foarte probabil din cercetările geologice ale regiunilor mai îndepărtate. „Petecele de strate devoniene, ca şi cele carbonifere au însă aşa o strânsă legătură cu şisturile cristaline, încât nu putem pune o limită sigură între ele“, şi tocmai aceste treceri dovedesc inexistenţa paleozoicului la noi.
Apa trece, munţii cresc
Numai începând cu jurasicul mediu şi cel superior, oceanul mezozoic se întinde din nou şi peste uscatul oltenesc, când s-au sedimentat puternicile calcare compacte, albe sau vineţii, în parte complet recristalizate, ce s-au păstrat, împreună cu jurasicul inferior, sub formă de petece gigantice care împodobesc crestele Munţilor Semenicului, ale Munţilor Almaşului şi Cernei, până în Valea Jiului superior. „La finele jurasicului, apele oceanice nu prea erau adânci şi poate că chiar muntele din stâncile cristaline ale vechiului uscat formau insule destul de mari, ale căror creste se scăldau în arşiţa unui soare tropical“.
Jurasicul şi cretacicul au fost ultimul moment când munţii Olteniei au mai fost scăldaţi complet de apele mărilor geologice. O climă uscat-continentală a revenit, însă, în mijlocul terţiarului inferior. „Cantităţile enorme de material ce cursurile râurilor dărâmau şi transportau din regiunea uscatului Olteniei, activitate ajutată şi reîmprospătată mereu de o uşoară, dar continuă ridicare a acestui uscat, au făcut ca Depresiunea Olteniei să fie repede umplută şi transformată în uscat“; iar treptat să se retragă înspre sud.
„Cu siguranţă, cel mai vechi uscat geologic din întreaga zonă a Carpaţilor româneşti actuali era zona muntoasă a Olteniei şi Banatului“. Şi poate că-i adevărat, spunea geologul, pentru că oltenii erau robuşti, întreprinzători şi vioi la spirit şi în mişcări, vioiciune pe care o manifestau în toate momentele vieţii lor, exact ca zona din care ei se trăgeau, fie că era vorba de luptă, muncă sau joc. „Căci este imposibil de admis ca natura subsolului de care este intim legată viaţa unui popor, din care el îşi trage direct hrana, prin intermediul solului, pe care‑l stropeşte şi-l plămădeşte cu sudoarea frunţei sale, să nu aibă nici o influenţă asupra dezvoltării sale fizice şi sufleteşti“.
