Case vechi, biserici şi uliţe; toate au un început şi o poveste. Mulţumită celor care au consemnat istoria Craiovei, le putem afla şi noi
Ehe… Craiova. „Originile ei se pierd în negura vremilor“, spunea, demult, tare demult, Alfred Vincenz, arhitect al Primăriei Craiova, care a contribuit la zestrea edilitară a oraşului. El prezintă, într-o scriere din anii 1920, motivele întâlnite în arhitectura din Bănie, dar şi construcţiile în premieră din oraşul nostru.
„Centrul negustoresc era pe acea vreme uliţa cojocarilor în care se vindeau cojoace, şube, ilice, căciuli, opinci ş.a. Tot negoţul se concentra aci într’un spaţiu foarte restrâns. Locurile de case încep a fi căutate; casele de lemn sau de paiantă se înghesue una într’alta; toate au câteo prăvălie cu tarabă. Pe aceasta se expuneau ziua toate mărfurile, iar noaptea ea se ridica în sus, închidea golul uşei şi al ferestrei fără geamuri şi se prindea cu drugi groşi. Chei de lemn, arari de fier, încuiau broasca cu căţei, adică nişte încuietori cu un joc de verturi – am zice azi – ingenios închipuite“.
Primul pod de lemn şi prima cişmea
Cel dintâi pod, adică cel dintâi pavaj de lemn, după cum spune arhitectul, a fost construit pe uliţa umblată intens de care ţărăneşti – cea negustorească -, unde „praful te înăbuşea vara şi noroiul înspăimântător îngreuna circulaţia în anotimpii ploioşi“. Cea dintâi cişmea de apă curgătoare adusă tocmai din dealul următor, de la o depărtare de cinci kilometri, a fost înfiinţată în aceeaşi zonă. „Casele se construiesc acum supt vădită influenţă apusană; nu numai pivniţele, dar şi prăvăliile sunt tăvănite cu bolţi masive de cărămidă. Cocoanele nu târguesc decât la boltă, unde boltaşul expune marfă fină: stofe de bumbac, rufărie de madapolon, ciorapi, încălţăminte fină“.
Viaţa socială devenea din ce în ce mai strălucitoare. Şi casele lor trebuia să fie în acelaşi ton; „construcţii masive de zid cu beciuri şi pivniţa adâncă boltită, deasupra cărora se înşirau încăperile de locuit, accesibile dintr’un cerdac la care urca o scară exterioară. Ea era aşezată într’o izolaţie aristocratică în mijlocul unei curţi întinse – ea însăşi aproape o moşioară -, cu o mulţime de dependinţe, acarete, grajduri ş.a.“.
Case frumoase, cerdacuri cu arcade susţinute de stâlpi de piatră înfloraţi, arcuri trilobate, încăperi înalt boltite cu ferestre mici zăbrelite în fier şi cu uşile de stejar dintr-o bucată, cu acoperişul ţuguiat învelit în şindrilă erau unele dintre cele mai impresionante elemente arhitecturale din Craiova de odinioară. „Iar camerele scunde, curate, cu pereţii albi, pe care se răsfaţă alesăturile bogate în culori vii ale scoarţelor, pe când icoana îmbrăcată în argint oglindeşte luminiţa roşie a candelei, te primesc într’o atmosferă de căldură şi intimitate, cu mirezme de sulfină, atunci când zăpada acoperă cu strat gros acoperişul de olane înegrite de vremuri“.
Casele orăşeneşti erau ridicate mult deasupra pământului, ca să lase loc beciurilor şi pivniţelor adânci. Pridvorul nelipsit, care astăzi stă închis cu faimosul geamlâc, schimba complet caracterul clădirii, fiind orientat spre curte, scara aşezată în interiorul ei.
Biserici ale domnitorilor, boierilor şi negustorilor
Locurile sfinte erau de o mare însemnătate pentru locuitorii Craiovei. „Din cele douăzeci şi trei de biserici din Craiova, una este ctitorie domnească, iar din rest, jumătate sunt ctitorii boereşti, toate din veacul al XVIII-lea. Celelalte locaşuri sfinte sunt zidite de negustori şi meşteri şi acest fapt învederează rolul, pe care aceştia l’au avut la întemeierea şi desvoltarea târgului şi apoi a oraşului Craiova“.
Casele vechi au fost roase de vreme, cărămizile le-au căzut din fundaţie, dar dorul pentru vremurile trecute a rămas chiar şi în ziua de azi. „În zadar ai căuta în clădirile moderne locuite de oamenii de azi, veşnic agitaţi într’o goană după fantome, acel sentiment de pace ce te cuprinde, ori de câte ori păşeşti peste pragul acestor vechi locuinţe ale Craiovenilor din secolele trecute“.
