Are 17 ani, este din Craiova şi cea mai mare dorinţă a lui este să poată să meargă pe propriile picioare, fără cârje, fără sprijinul părinţilor sau al prietenilor. Pentru Ionuţ Crăciun, care suferă de aplazie congenitală femur stâng, visul de a merge nesusţinut pare de nerealizat în prezent. Proteza permanentă, cu senzori, care să-i înlocuiască piciorul pe care nu l-a avut de când s-a născut, şi intervenţia chirurgicală înseamnă enorm de mult, 60.000 de euro.
De cum am pătruns în camera mică, de doar câţiva metri pătraţi, dintr-un cămin de nefamilişti de pe strada Putnei din Craiova, ne-a ieşit în întâmpinare un căţel. Pe canapea, în faţa unui calculator stătea liniştit un tânăr. La prima vedere îţi spuneai că este un puşti ca toţi ceilalţi de vârsta lui, prea procupat de internet, când ar putea, cu siguranţă, să-şi găsească şi alte îndeletniciri. Din păcate, fără voia lui, Ionuţ Crăciun este nevoit să-şi petreacă timpul mai mult în casă. Ieşirile lui sunt mai greoaie, doar cu ajutorul cârjelor şi, bineînţeles, însoţit de unul dintre părinţi sau prieteni. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrece în compania căţelului Nick sau în faţa calculatorului sau televizorului. Cel mai mult îi place să deseneze în creion. Asta când nu este la şcoală, fiind elev în clasa a X-a la Liceul „Henri Coandă“, specializarea informatică.
Un chin nesfârşit
Boala lui Ionuţ este pentru el şi părinţii lui o dramă. După ce l-a adus pe lume, mama sa, Niculina Crăciun, a devenit însoţitor permanent. Şi acum, când fiul ei mai are câteva luni şi îşi serbează majoratul, femeia îl însoţeşte la şcoală, la plimbare, în oraş. „Nu-l pot lăsa singur, îl duc la liceu, îl aştept. Dacă are nevoie la toaletă sau are ore în altă clasă, trebuie să-l ajut, fiindcă sala de clasă a lui este la etajul doi şi nu se descurcă singur. Tot timpul trebuie să fiu în preajma lui. Mi-aş dori tare mult să se descurce singur. Să meargă şi el ca toţi ceilalţi tineri de vârsta lui. Să nu-l mai văd în cârje“, a spus Niculina Crăciun, mama lui Ionuţ.
Femeia îşi aminteşte că această dramă a început din clipa în care Ionuţ s-a născut şi medicii i l-au arătat. Atunci a văzut că nu are un picior şi că avea să îndure ani de spitalizări şi multe intervenţii chirurgicale. „A făcut până acum zece operaţii, ca să nu mai vorbim de grefe de piele… Am fost cu el şi la Bucureşti, şi la Târgu Mureş, atât cât ne-am permis. El a purtat permanent o proteză care să-l ajute să-i crească piciorul. A stat în scaun cu rotile. Am face orice numai să-l vedem că merge“, a spus, printre lacrimi, Niculina. Femeia se simte neputincioasă. Neputincioasă, pentru că situaţia familiei nu este deloc bună. Cei trei se descurcă din pensia de însoţitor a mamei, pensia lui Ionuţ şi din alocaţie. Nu au nici un sprijin. Tatăl, Georgel, a rămas în ultimul timp fără un loc de muncă. Zilnic îşi caută serviciu. Nu întotdeauna cei care îi oferă un loc de muncă îi fac şi un contract sau îi plătesc salariul promis şi este nevoit să o ia de la capăt. Datorită meseriei de tâmplar, pe care a practicat-o zeci de ani şi care acum nu prea mai este apreciată, a putut să-i facă lui Ionuţ o proteză pentru picior. A improvizat-o cum a ştiut el mai bine şi acum băiatul pare că are amândouă picioarele şi se deplasează mai uşor.
Lipsa banilor le înrăutăţeşte sitaţia. „O ducem destul de greu. Locuim într-o cameră de cămin. Abia ne descurcăm cu cheltuielile. Acum iar am rămas cu restanţe la întreţinere. Tot ce avem dăm pentru copil. Numai că şi camera asta, dacă am vinde-o, tot nu am avea bani de proteză“, s-a plâns Niculina.
Dorinţa de a merge fără cârje
În tot acest timp, Ionuţ stătea liniştit pe canapea, chipul îi era cuprins de o umbră de tristeţe, iar ochii lui mari păreau să privească undeva, departe. Parcă se întreba: „A câta oară spune povestea lui tristă?“ Ar spune-o mereu numai să aibă şi el o şansă de izbândă. Lângă el, Nick mârâia din când în când, dacă se auzea un zgomot prin fereastra deschisă.
Mama l-a îndemnat pe Ionuţ să-şi ridice pantalonul. „Poate nu ne credeţi“, au fost cuvintele mamei. Ionuţ a ascultat-o tăcut, iar femeia şi-a frământat mâinile şi şi-a lăsat ochii în pământ ca şi cum ar fi avut o mare vină că această nenorocire s-a abătut asupra singurului ei copil. „Până acum, piciorul a fost în creştere. Dacă îi puneam o proteză, ar fi trebuit schimbată la un anumit interval de timp cu alta. Nici nu ne-am putut gândi la aşa ceva. Acum, însă, a crescut şi medicul ne-a spus că ar putea să-i pună o proteză permanentă. Trebuie mai întâi să fie operat la Târgu Mureş şi apoi proteza. Nici nu am încercat să mergem dincolo, dacă se poate în ţară, dar preţul este colosal pentru noi. Din dorinţa de a ne vedea şi noi copilul bine am început să întrebăm în stânga şi în dreapta, să cerem sprijinul celor din jur. E visul pentru care noi trăim“, a mai spus Niculina Crăciun. Ionuţ îşi doreşte mai mult decât orice să facă primii paşi, fără să mai fie susţinut. Se roagă ca până în primăvara anului viitor, când va ajunge la vârsta majoratului, să arunce cârjele şi să facă primii paşi pe propriile picioare. „Nu mă gândesc la nimic. Mă rog ca până la majorat, în martie, ăsta să fie darul meu şi să am proteza, să pot să merg. E totul pentru mine“, a mărturisit Ionuţ.
