Aristizza Romanescu, fiică a Craiovei şi talentată actriţă, povesteşte, de peste timp, despre atmosfera teatrului craiovean
Actriţa Aristizza Romanescu s-a născut la Craiova şi a debutat la vârsta de 18 ani, în 1872, la teatrul din oraşul natal, în trupa cunoscutului cupletist I.D. Ionescu. Dem. D. Stoenescu, avocat în anii 1920 şi colaborator al Arhivelor Olteniei, a găsit o carte de amintiri a Aristizzei, din care a scos câteva notiţe referitoare la teatrul craiovean şi nu numai.
La vârsta de 12 ani, Aristizza scria: „Între 1866 şi 1869. La şcoala Centrală de la Craiova. Unchiu meu, actor Th. Theodorini, mă lua din când în când acasă şi acolo, toată ziua n’auzeam vorbindu-se decât de teatru. Între comicul Tănăsescu, – Dimancea, tipul amorezului de salon, – Serghie, care juca mai ales cu intriganţii, – Pavel Stoenescu, un comedian, aducând mult cu Thiron, – Costache Teodorini, care avea ca roluri de predilecţie eroii şi comicii bătrâni, – Catinca Mihăescu, un fel de Pauline Granger, – vestita Raluca Stavrescu, – fostul ei bărbat Ion Vlădicescu şi Mariţa Teodorini, – între aceştia am crescut, fie acasă la Teodorini, fie la teatru, unde mă duceau seara, ca distracţie“.
„Mi-a arătat viaţa de teatru într’un tablou oribil“
„Afară de aceasta, Teodorini şi nevastă-sa se ocupau mult cu traducerea pieselor «în vogă» pe vremea aceea, bunioară: Le roi s’amuse, Les mousquetaires, Le supplice d’une femme, Comme elles sont toutes, Le démon du jeu, Julie, etc. Teodorini dicta, iar noi copiii – şi mai cu seamă eu, ca fiind mai răsărită – scrieam”.
Întâmplări ciudate au făcut ca Aristizza să-şi dea seama că Theodor Theodorini nu-şi dorea ca familia lui să urce vreodată pe scenă. „În cursul săptămânei, la şcoală, jucam fetelor câte o scenă memorată, îmbrăcându-mă cu ce rochii găseam pe la directoare şi pe câte o scenă improvizată. Mi-aduc aminte că ntr’o Duminică m’am întors la internat foarte impresionată: văzusem pe Dimancea. Când m’a auzit reproducând părţi întregi şi mai ales scena din închisoare, pe o rogojină, a rămas uimit. A doua zi, i-a spus lui Teodorini. Acesta luându-mă acasă, la finele săptămânei, m’a dojenit, căci n’ar fi vrut cu nici un preţ ca rudele lui să îmbrăţişeze cariera dramatică. În acelaş timp, Costache Teodorini, celălat unchiu al meu, m’a luat deoparte şi mi-a arătat viaţa de teatru într’un tablou oribil. Din ziua aceia, atât de antipatic mi-a devenit teatrul, că dacă mai târziu se întâmpla ca vreo fată să-mi zică «parcă eşti actriţă», eram în stare s-o strâng de gât”.
„Nu se zicea loja No.1, No. 2, No. 3… “
Reacţiile unchiului Aristizzei erau de neînţeles. „«Nici un copil din neamul meu nu va pune piciorul pe scenă!». M’am întrebat de multe ori pentru ce această groază a lui de teatru? Şi mi-a fost cu atât mai greu să-mi răspund, atunci, – cu cât a dus Direcţia 20 ani… Şi ce direcţie!… O disciplină ne mai pomenită, «ori bine, ori de loc» era deviza tuturor. Fiecare trebuia să intre pe scenă cu rolul perfect ştiut, căci suflerul nu sufla, – controla. Şi mai toate locurile erau abonate cu aceiaş abonaţi, timp de mai mulţi ani. Nu se zicea loja No.1, No. 2, No. 3… ci loja Zătrencii, loja lui Marghiloman, a lui Golfineanu, a lui Aman etc, – iar în zilele de sărbători, zile rezervate pieselor naţionale, ca Radu Calomfirescu, Buzescu şi altele, – cu două ceasuri înainte de începerea spectacolului, se dau tunuri; era un fel de privilegiu, de care nici o piesă străină, oricât de războinică ar fi, nu se bucura“.
Spre finalul paginii de jurnal, actriţa şi-a amintit că la finele studiilor, obosită şi slabă, „m’am dus la o moşie la Zăvideni, unde am petrecut toată vacanţa. Toamna, la Craiova, am fost dată într’un pension francez, împreună cu vară-mea Elena Teodorini, cu cele două surori ale ei, Lucreţia şi Mimi, şi cu Maria Vlădicescu, fata lui Ion Vlădicescu şi a Raluchii Stavrescu. Acestea se petreceau în 1870. Se declarase războiul franco-german. Din ură de rasă, directoarea pensionului, franceză, concediase pe profesorul de limba germană şi pe cel de piano, amândoi nemţi. Consecinţă: n-am mai învăţat nemţeşte şi am neglijat pianul“. După doi ani, Aristizza Romanescu avea să debuteze, apoi să ducă numele Craiovei mai departe în lume, cu talentul ei.
