Photoshop, o oglindă care ni se adresează fără ocolişuri

Cel mai recent spectacol pus în scenă la Teatrul „Marin Sorescu“ este scris şi regizat de Catinca Drăgănescu, o tânără absolventă a Facultății de Regie de Teatru din cadrul UNATC, care a câştigat concursul de proiecte regizorale bazate pe un text românesc lansat la sfârşitul lui 2011.
Textul trădează o scriitură tânără, pe alocuri patetic, însă curajos de la început şi până în ultimul moment prin încercarea de a îngloba în sine o întreagă epocă. Sau, mai degrabă, frustrările unei epoci şi ironiile ei (pe care le-aş putea particulariza cu uşurinţă, dacă aş menţiona momentul de frustrare al bărbatului în vârstă care îmi spunea nevrotic şi mult prea tare, acoperind şi actorii, să închid telefonul, în timp ce îmi luam notiţe pentru acest material, pentru ca după douăzeci de minute, într-un suprem moment de ironie a sorţii, să îi sune dumnealui mobilul).
Aşa cum spune şi Catinca, „Photoshop“ „vorbeşte despre lumea noastră, despre criza valorilor şi a conştiinţei în care totul e o iluzie“. Vorbeşte despre oameni care îşi vorbesc fără să se asculte, despre prăpastia dintre părinţi şi copii, dintre soţi, dintre iubiţi, dintre prieteni. Despre incapacitatea omului contemporan de a avea relaţii autentice. Despre ironia de a nu putea comunica în era comunicării.
Prima parte a spectacolului este fragmentată, în ton cu societatea pe care o descrie, compusă din momente fotografice delimitate de flash-uri. Personajele se prezintă singure şi anunţă contextul. Toma şi Sonia, la ea acasă. Ana şi mama sa, la ele acasă. Ana în taxi etc.
Aceste scurte momente fotografice (cu trimitere directă la personajul-cheie, Sonia, interpretat de Iulia Lazăr, care este fotograf) sunt, probabil, cel mai îndrăzneţ element al piesei, deoarece presupun o condensare a unor şabloane sociale în interval de 1-3 minute. Şi, în ciuda imperfecţiunilor, reuşesc. Căci provoacă sentimente de familiaritate şi reuşesc să te facă pe tine, ca spectator, să te recunoşti în ele sau, cel puţin, să îi recunoşti pe alţii. Să simţi că ai trăit asta pe pielea ta sau să îţi dai seama că ţi-a trecut şi ţie prin minte. Să empatizezi. Atunci când mama spune „Nu se poate vorbi cu tine“. Atunci când copilul îi spune mamei „Ce ştii tu despre mine?“. Atunci când taximetristul acela uşor ghiolban intră în vorbă cu tine, iar tot ce îţi doreşti tu este să cobori mai repede din maşină.
Bineînţeles că textul spectacolului abundă în clişee. Şi ar putea fi un neajuns dacă nu ar fi intenţionate. Însă, rolul lor nu pare să fie altul decât de a încadra nişte tipare umane şi sociale, iar în acest caz devin necesare. Căci în momente atât de telegrafice nu poţi surprinde esenţa decât prin stereotipii, ele sunt cel mai uşor de recunoscut.
Cam de la jumătate încolo, „Photoshop“ îşi schimbă, însă, traiectoria, urmând cumva direcţia întâlnită în unele scenarii de film, precum „Babel“ sau „Crash“. Poveşti disparate converg către acelaşi punct final. Personajele descrise iniţial prin scene fără legătură ajung să interacţioneze într-o poveste comună. O iubire neîmplinită care îl face pe un individ să scrie o carte. Numai că acea poveste, una banală, pe care o poate trăi oricare dintre noi, transpusă pentru publicul larg, se transformă, este cosmetizată, pare mai importantă decât o resimţim atunci când o trăim propriu-zis. Sau cel puţin asta ne avertizează unul dintre personaje. Căci „s-a inventat Photoshop-ul, programul prin intermediul căruia oricine poate fi oricum, în care totul se poate corecta“, aşa cum mărturiseşte autoarea Catinca. Şi, totuşi, nu ni se dovedeşte că personajul care vrea să scrie cartea doreşte să o cosmetizeze. Iar povestea poate fi spusă tranşant, aşa cum încearcă şi regizoarea să ne-o spună pe aceea a spectacolului său. Chiar şi aşa, va deveni deosebită prin simplul fapt că a fost aleasă din multe alte poveşti care urmează acelaşi tipar ca să fie spusă într-o carte. Fără ca literatura să o facă, însă, mai puţin autentică.
„Photoshop“ este un exerciţiu cutezător, atât pentru regizoare, cât şi pentru actori, căci nu este, probabil, uşor să vii în faţa spectatorilor şi să prezinţi cazuri a căror existenţă nu poate fi negată, să te amesteci într-o poveste în care poţi aluneca uşor, în care te poţi simţi dezgolit căci personajul pe care îl interpretezi poţi fi chiar tu. E greu să te dezmorţeşti la final şi să revii la înstrăinarea de zi cu zi. Fie că te-ai aflat pe scenă, fie că ai privit totul de pe scaunul de spectator.