Este de o senzațională ironie faptul că cea mai mare asemănare dintre guvernul Ponta și guvernul Boc se ascunde chiar în pachetul de reformă care a declanșat căderea celui din urmă.
Fie că a fost susținută atunci de un guvern de „dreapta“, fie că este susținută acum de un guvern de „stânga“ (ghilimelele sunt intenționate), între faldurile stufoase ale proiectului Legii sănătății a fost ascunsă o bombă cu ceas pe care nici un politician nu vrea să o dezamorseze. Ticăie nestingherită acolo, numărând lunile rămase până ce sănătatea românilor va deveni subiectul unui experiment economic unic în Europa.
STÂNGA RADICALĂ ȘI CONFUZIA MEDICALĂ
Când m-am întrebat, la începutul lui ianuarie 2012, de ce Traian Băsescu a concentrat dezbaterea publică a Legii sănătății pe subiectul medicinei de urgență, am pus totul pe seama a trei posibile cauze:
– siguranța necugetată a președintelui că se poate măsura cu un specialist redutabil ca Raed Arafat, chiar în domeniul de expertiză al acestuia;
– interesul direct în privatizarea serviciilor de urgență a familiei lui Vasile Blaga, care are afaceri consistente în acest domeniu cu mai multe spitale din județul Hunedoara;
– și cea mai îngrijorătoare – devierea atenției publice de la esența schimbărilor propuse de reforma sănătății: preluarea asigurărilor medicale obligatorii de către companiile private de asigurări, ceea ce le-ar deschide o piață cu un potențial de patru miliarde de euro.
Să dizolvăm dintr-un început mitul că adversarii privatizării asigurărilor medicale obligatorii sunt stângiști radicali. Există două tipuri mari de asigurări medicale:
– cele de bază, care sunt obligatorii și îi acoperă pe toți românii, indiferent de cât de săraci sunt;
– cele suplimentare, care sunt voluntare și încheiate în special de românii mai înstăriți.
Confuzia dintre cele două tipuri a fost intenționat cultivată în discursul public românesc, căci oamenii care nu înțeleg pot fi mai ușor manipulați. E imposibil să vorbești despre asigurările medicale obligatorii în termeni de piață liberă tocmai pentru că, fiind obligatorii, clientul (pacientul) este captiv. E imposibil să vorbești despre aceleași asigurări obligatorii în termeni de piață liberă pentru că produsul cumpărat este sănătatea și, în ultimă instanță, chiar viața. Dar există numeroase studii care explică în detaliu de ce piața asigurărilor medicale obligatorii nu se supune acelei reguli în care concurența stimulează eficiența.
Pentru sistemul medical românesc, implicarea consistentă a privaților în zona asigurărilor medicale suplimentare ar fi extrem de benefică printr-o infuzie de bani în sistem și albirea șpăgilor negre care circulă în prezent peste tot. Dar fără o restrângere serioasă a pachetului de asigurări de bază, privații nu sunt prea interesați de asigurările suplimentare. Pentru politicieni însă, restrângerea pachetului de bază implică un risc de imagine serios, pe care nu sunt dispuși să și-l asume. Astfel că au căutat alte soluții șmecherești: bune pentru ei, profitabile pentru asiguratori și riscante pentru pacienți.
CE NU NE-A SPUS GUVERNUL BOC DESPRE MODELUL OLANDEZ
În varianta Legii sănătății susţinută de guvernul Boc se prevedea limpede că asigurătorii privați vor prelua și asigurările de sănătate obligatorii, sub anumite condiții (printre care să aibă la înființare cel puțin un milion de asigurați). Invocat era modelul olandez, unde se întâmpla asta din 2006. În Europa, acest model mai funcționează doar în Cehia, dar sistemul de sănătate din Olanda este considerat cel mai de calitate din Europa (sursa: Euro Health Consumer Index 2012). Prin urmare, invocarea lui era logică, deși câteva elemente esențiale au fost trecute sub tăcere în ianuarie 2012.
Olanda este țara europeană în care se cheltuie cel mai mult pe cap de locuitor pentru sănătate (5.056 USD). România este țara europeană în care se cheltuie cel mai puțin (786 USD). În urma deschiderii pieței asigurărilor obligatorii pentru privați, Olanda a început să aibă probleme cu creșterea prețurilor pentru serviciile medicale. Gijs van der Vlugt, consilier pe politici de sănătate în Ministerul de Finanțe olandez, mi-a explicat că „cel mai mare dezavantaj (al acestui sistem) este că îi pune pe asigurătorii privați în poziția de a fi mai eficienți și de a reduce costurile. Dar la noi s-a dovedit că nu sunt capabili să facă asta. Ei pot crește calitatea, au și făcut-o, dar nu pot reduce costurile. Și când asigurătorii au probleme în a controla costurile, trebuie să îi forțăm pe oameni să plătească mai mult decât doresc să o facă în realitate“.
Cu alte cuvinte, calitatea serviciilor medicale în Olanda a crescut nu pentru că privații au preluat asigurările medicale obligatorii, ci pentru că din ce în ce mai mulți bani au fost îndreptați către sănătate. Doar că, spune Van der Vlugt, „nu am găsit încă o soluție pentru a controla și stopa costurile. Pe termen mediu și lung, avem o mare problemă pentru că nu ne putem permite rata de creștere actuală a prețurilor“.
În plus, se consideră că principala diferență care a propulsat sistemul medical olandez în fața tuturor celorlalte țări europene este excelenta organizare a participării pacienților la deciziile din sănătate: „agențiile de finanțare și amatorii în politici de sănătate, cum sunt politicienii sau birocrații, sunt mai îndepărtați de deciziile în sănătate în Olanda decât oriunde altundeva în Europa“ (Euro Health Consumer Index 2012).
CE NU NE SPUNE GUVERNUL PONTA DESPRE MODELUL BELGIAN
În România, Legea sănătății în varianta ei „hard“ a căzut odată cu începutul protestelor din iarnă. S-au schimbat apoi guverne, s-au schimbat premieri și, în această toamnă, avem o nouă variantă pe masă. Una alcătuită și susținută de un guvern condus de un premier socialist, de la care te-ai aștepta să ia măsuri de stânga. Doar că guvernul Ponta una vorbește și alta face.
Deși a criticat din toți rărunchii Legea sănătății promovată de Traian Băsescu, guvernul Ponta susține, de fapt, o variantă „soft“, atent cosmetizată, a proiectului propus în ianuarie 2012. Singura diferență cu adevărat notabilă este că
sistemul de urgență nu va fi atins. Dar bomba privatizării asigurărilor medicale obligatorii continuă să ticăie înăuntrul proiectului. De această dată invocat este modelul belgian, care are în centru societățile mutuale de asigurări de sănătate și care este, la rându-i, unul dintre cele mai bune din Europa.
Belgia este țara europeană care se află pe locul șase din punct de vedere al cheltuielilor pe cap de locuitor pentru sănătate. România este țara europeană care se află pe ultimul loc. Studiile susțin că „Belgia are cel mai generos sistem medical din Europa“, care acoperă peste 8.000 de servicii medicale și unde toți cetățenii sunt asigurați obligatoriu la o societate mutuală. O societate mutuală este definită de Comisia Europeană ca „un grup voluntar de persoane, al cărui scop principal este să satisfacă nevoile membrilor săi, mai degrabă decât să obțină profit din investiții“. Principiile acestor mutualități sunt solidaritatea între membri, deciziile luate pe baza votului democratic al asiguraților și independența față de autoritățile statului.
Modelul mutualităților, așa cum există el în Belgia încă din 1851, este practicat într-o mai mică măsură și în alte țări europene, 230 de milioane de europeni fiind asigurați medical la astfel de companii.
România va introduce și ea, începând cu 2014, aceste mutualități pentru asigurările medicale obligatorii. Dar există câteva diferențe esențiale între modelul belgian și realitatea propusă de guvernul Ponta. Cum spuneam: una se vorbește, alta se face.
Legea belgiană stipulează clar că „mutualitățile sunt asociații formate de persoane fizice“ (art. 2, legea din 6 august 1990). Proiectul românesc prevede că mutualitățile pot fi fondate atât de persoane fizice, cât și de „filiale ale unor societăți de asigurări din alte state“ (art. 198), sub condiția existenței la înființare a cel puțin unui milion de asigurați (condiția impusă privaților în proiectul guvernului Boc).
Mai precis: spre deosebire de Belgia, în România asiguratorii privați vor putea fonda societăți mutuale pentru asigurările medicale obligatorii.
Legea belgiană spune clar că societățile mutuale sunt singurele care au dreptul să ofere asigurări medicale obligatorii. Proiectul românesc insistă ca si asiguratorii privați să poată încheia asigurări medicale obligatorii, cu condiția să aibă minimum 15.000 de membri, care să fi încheiat cu ei și o asigurare voluntară (art. 201).
Mai precis: România va deveni singura țară europeană în care asiguratorii privați și societățile mutuale vor putea concura cot la cot pentru asigurările medicale obligatorii. Vom fi primii europeni pe care se va experimenta un amestec incert de sistem olandez cu sistem belgian.
INSTITUȚIILE INTERNAȚIONALE CRITICĂ, ROMÂNII SE FAC CĂ NU AUD
Principiul originar al acestei reforme, deschiderea pieței asigurărilor medicale obligatorii pentru privați, rămâne constant indiferent că promotorul legii este guvernul Boc sau guvernul Ponta. Întrebarea este de ce acești mari dușmani politici sunt atât de armonizați pe acest subiect?
Socialiștii de caviar abia așteaptă să-și îndrepte degetul acuzator spre biciul FMI. Dar ar greși căci, în toamna lui 2011, observațiile specialiștilor FMI la adresa proiectului guvernului Boc avertizau cu îngrijorare că „introducerea asigurărilor private pentru pachetul de bază aduce mai multe riscuri“ și că declanșarea competiției libere pe această piață a asigurărilor medicale obligatorii a creat probleme serioase de control și monitorizare, invocându-se experiența negativă a Cehiei și a Olandei (!).
Cât despre încețoșatul proiect de lege al guvernului Ponta, în care societățile mutuale (fondate și de asiguratori privați!) se vor concura cu privații (da, tot cu ei) atât pe asigurările medicale obligatorii, cât și pe cele voluntare, el este contrazis de către Comisia Europeană. Aceasta a impus chiar în Belgia (al cărei model clamam că-l urmăm) ca mutualitățile să nu poată oferi și asigurări voluntare fără să fie organizate într-o cu totul altă formă juridică.
Iată cum, acolo unde țările europene, FMI-ul și Uniunea Europeană încearcă să stabilească reguli și granițe foarte clare, politicienii români promovează pentru sănătate o legislație cețoasă, al cărei principal scop, menținut indiferent de partidul aflat la putere, pare a fi permiterea accesului asiguratorilor privați la piața de patru miliarde de euro a asigurărilor medicale obligatorii.
ALTE ASEMĂNĂRI ȘI CAMPANIA ELECTORALĂ
Există și multe alte similitudini între proiectul Legii sănătății promovat de guvernul Boc și cel susținut de guvernul Ponta. Nici unul nu propune soluții curajoase și inteligente pentru creșterea finanțării sistemului medical românesc, pentru aducerea de bani albi în spitale. Politicienii români invocă drept modele legislația olandeză sau belgiană, dar ignoră faptul esențial că ambele țări alocă de patru ori mai multe fonduri sănătății decât o face România. Ambele proiecte românești continuă să ofere servicii medicale complet gratuite copiilor și adolescenților, studenților până în 26 de ani sau pensionarilor mai săraci (în Olanda, toată lumea plătește o contribuție, oricât de mică ar fi ea). Aplicarea coplății este și ea amânată de ani de zile. Totul pentru că politicienii nu sunt dispuși să-și sacrifice imaginea publică pentru a croi un sistem medical benefic pentru mai multe generații.
Ulterior întâlnirii cu premierul Victor Ponta, președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a menționat reforma sănătății ca fiind una dintre cele două condiții „cruciale pentru sustenabilitatea pe termen lung a stabilității financiare“ a României. Europenii ne atrag din nou atenția asupra subiectelor cu adevărat importante pentru fiecare român, mai ales acum, când au rămas trei luni până la alegeri.
Guvernul Ponta dorește însă să amâne discutarea Legii sănătății până după alegerile din decembrie pentru că e un subiect incomod pentru politicienii aflați în campanie. Dar chiar în aceste luni ar trebui ca sănătatea să fie în centrul dezbaterilor electorale, căci de retorica goală a politicienilor s-au săturat de două ori mai mulți români decât cele șapte milioane atât de des invocate.
