V-ați privit vreodată fața nu în oglindă, ci într-un afiș electoral? Vă spun eu că nu este cea mai plăcută priveliște. În oglindă te mai strâmbi, ridici o spânceană, scoți limba, te privești din profil, îți mijești ochii și tot găsești până la urmă o poziție care să te mulțumească cu tine însuți. Într-un afiș sau pe un banner, din contră, ai timp suficient să-ți vezi imperfecțiunile: ba ți se văd ridurile, ba nasul e strâmb și, colac peste pupăză, ai gușă. Mă pun și eu în pielea electoratului: uite ciocoiu’ ce gușă are, nu se mai satură de furat! De când mă privesc în afișe, m-am trezit cu un tic: îmi pipăi gușa mai des ca niciodată, cu toate că în oglindă nu s-ar vedea atât de mare, dar fotograful care m-a costat o groază de bani a reușit să o pună în evidență. Profesionist.
Dacă privești semeț, o să ți se spună că ești îngâmfat, dacă ai o privire blajină, te acuză că ai mutră de cerșetor, dacă privești candid înseamnă că ești tont. Deseară o să merg la o confruntare televizată. Mai bine mă trimiteau la radio, că acolo citești o poezie de pe foaie și oricum nu te ascultă nimeni. Până și operatorul care înregistrează ațipește. La TV cum o dau, nu nimeresc cu staff-ul de campanie. Dacă am bun-simț, o să-mi spună că sunt moale și că n-am sânge în instalație. Dacă sar cu gura, o să mă facă cei care privesc, nesimțit.
Mi-a trebuit politică! Ai o meserie cinstită, ai răzbătut în viață cu efort, ai un nume și o reputație la care ții, nu din orgoliu, dar prea ai muncit pentru ea. Ești un doctor la care pacienții vin ca la un sfânt sau profesor cu doctorat pe bune, ești antreprenor de succes fără să faci afaceri cu statul, ești un bun programator pe care se bate Google cu Microsoft-ul sau ai ajuns pe o poziție înaltă într-o multinațională, ești cineva dintr-o listă care nu ține cont de profesie, de diplome, ci doar de ceea ce ai reușit prin forțe proprii. De ce ai intra în politică?
Nu știu pe ce mă bazez, dar politica e plină de indivizi care visează la mașină cu secretară, eventual la bodyguard care să-i ia copilul de la grădiniță, sa fie salutat cu “Să trăiți!” și sa primească de Paște și Anul Nou mii de SMS-uri pline de “stimă” și un miel în portbagaj. O să ziceți că mielul e fumat, dar vă contrazic, un politician adevărat nu iartă nici ocazia unei mici găinării ca de exemplu să-și pună termopanele la casă, dar ia și milionul de euroi în contul din Cayman. Sigur, mașină și secretară poți să ai și dacă ajungi director pe merit sau ai pus pe picioare o afacere solidă. Însă e ușor de zis și mai greu de făcut, așa că mulți au descoperit “shortcut-ul” care este politica.
Politicienii români au în ei ceva de sectanți. În primul rând, nu poate intra oricine decât după un ritual de inițiere. Odată inițierea făcută, capătă un ceva al lor, după care se recunosc, iar dacă ești intrus, mai devreme sau mai târziu te rejectează. Dacă ești îndărătnic și nu te lași cu una cu două, ai o șansă să pătrunzi în debara. Nici asta nu este suficient, pentru că înăuntru e o duhoare aproape insuportabilă. De unde? De la politicienii sconcs, care la fel ca simpaticul (la prima vedere) animal, știu să-și securizeze teritoriul răspândind în jur o miasmă puturoasă. Pentru ei politica este singurul ecosistem în care pot supraviețui și înmulți (vezi cazurile de aducere în sectă a copiilor, nevestelor sau altor rude de gradul I), ori asta le dă determinare. Când intră un rătăcit cu principii, idealuri, încurcă jocurile și apelează la floretă, atunci contracandidatul pune mâna pe măciucă. Cine credeți că o să câștige, măciuca sau floreta? Așa că învins, sufocat de miasme, înjurat de public, pleacă acasă unde are treabă. Politicianul unde să plece, că n-are unde, așa că rămâne în scenă în apaluzele majorității care se prezintă la vot. Uraaa!
Campanie în România ca Obama, ca Hollande? Mă faceți să râd. Mie îmi place Spirache Necșulescu. Iar sloganul meu e “plagiat” după al lui: “De aceea, n-am să vă spun decât două cuvinte și aceste două cuvinte sunt: Vă rog să nu mă votați!”
