5.1 C
Craiova
marți, 24 decembrie, 2024
Știri de ultima orăLocalUn erou trăieşte printre noi

Un erou trăieşte printre noi

Veteranii de război nu trebuie uitaţi. Ei sunt cei care au luptat pentru țară și lasă în urmă povești parcă desprinse din romane. Pe ulițele satului Dobriceni, din județul Olt, au trăit mulți veterani de război. Astăzi a rămas doar unul. Are 92 de ani.

În curtea unei case îngrijite, l-am  găsit pe Emil Burtescu, la umbra unor meri mari ale căror crengi s-au lăsat până la pământ din cauză că anul acesta au avut prea multe fructe. Are 92 de ani și a luptat patru ani pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial.  Evenimentele petrecute acum 70 de ani şi le aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri.
A plecat militar la 21 de ani, în 1941. De la Centrul Teritorial Caracal, din județul Romanați, a fost repartizat la Regimentul 31 Infanterie Calafat, compania Specialități, profesia telefonist. La sfârșitul lui august, a început războiul pentru băiatul care abia intrase în viaţă. „Ne-au îmbarcat la tren, echipați pentru război. Ne-au debarcat la Galați și de acolo am luat-o marș pe jos mii de kilometri. Nemții erau motorizaţi cu mașini şi motociclete, treceau pe lângă noi ca glonțu’. Noi mergeam pe jos, amărâți, necăjiţi“, povestește nea Milică.

„Alo Tisa, aici Prutu’“

Bătrânul se aşază încet pe scaun şi îmi spune cu o voce uşor răguşită că pe front a fost telefonist, la linia întâi, în tranșee. Printre gloanțe şi bombardamente, băiatul viteaz de atunci îşi anunţa fraţii de luptă la ce distanță se afla inamicul. „Alo Tisa, aici Prutul“, erau cuvintele tânărului care răsunau printre vuietele vântului aspru de iarnă. „Lungiți tragerea cu circa 500 de metri“, continua să se audă vocea lui printre zgomotele gloanţelor. Bătrânul îşi aduce aminte cum, în iarna anului 1943, în tranșeu se rupea firul de telefon şi nu mai putea să ia legătura cu artileria. „Eram obligat să ies printre gloanțe şi bombe, să iau firu’, să văd unde e rupt și să îl izolez“, mărturiseşte eroul, care are acum puterea să zâmbească şi să spună că: „Dumnezeu m-a iubit şi m-a ţinut în viaţă“.
Dacă arma în care soldaţii români îşi puneau cel mai mult nădejdea era rezistenţa propriului corp, ruşii erau mult întăriți față de ai noştri, după cum îmi spune bătrânul, care a simţit asta pe propria piele: „Era puhoi de ruși, aveau armă automată şi erau mai rezistenţi decât noi. În bidonul de apă aveau votcă, pe care și-o făceau din porumb. Dar era curată, nu ca la noi, unde puneau sodă caustică în ea pentru cristalizare“. Veteranului i-au rămas şi acum întipărite în minte strigătele comandantului. „Salt înainte!“. Şi după 20 de metri se trânteau la pământ. „Ne perpeleam ori în dreapta, ori în stânga, ca să derutăm inamicul“, dar mulți au rămas invalizi pentru că i-au străpuns gloanţele atunci.

Crivăţul din Rusia i-a degerat călcâiele

În cei patru ani petrecuţi pe câmpul de luptă, bătrânul a trecut prin ierni geroase în Rusia. Într-una dintre ele, a îngheţat de frig şi nu a mai ştiut nimic de el. „A venit căruţa, m-a luat şi m-a dus la trenul încărcat cu răniţi, au dat cu mine pe tampoanele trenului“, rememorează bătrânul cu tristeţe acele momente şi se uită la mine cu o privire duioasă. Îngheţat de frig, singurul lucru pe care l-a mai auzit a fost vocea delegatului: „Pe ăsta la prima staţie îl dăm jos că moare!“. Aşa au şi făcut, l-au aruncat în gară, de unde o salvare care era în trecere l-a dus la Spitalul din Zaporoje. „M-am trezit în spital şi mi-au spus alţii: «Măi, camarade, ai fost mort şi te-au înviat doctorii, ai avut 42 de grade temperatur㻓.
De la ger i-au degerat călcâiele: „Îmi înnegriseră şi mi-au tăiat tot ce degerase, pe viu. Ca să nu mişc, doctorul m-a aşezat cu burta pe o blană şi a pus două infirmiere rusoaice grase, solide, una la picioare şi una după capul meu şi aşa a reuşit să îmi taie cu bisturiul toată partea aia“. A stat 21 de zile cu pansamente la picioare şi de fiecare dată când i le schimbau urla de durere pentru că erau lipite de piele. Nu aveau medicamente, decât apă oxigenată.
Nea Milică nu a scăpat nici de chinurile lagărului de la Odesa. Îmi spune că acolo lucra la demolări, distrugeau locurile unde avuseseră nemţii magaziile cu alimente.
Dacă o zi în război însemna lupta pentru supravieţuire, noaptea, întunericul era inamicul cel mai aprig. „Nu dormeam, doar cucăiam“, povesteşte veteranul, care nici acum nu doarme prea mult. Nea Milică îşi aminteşte cum dormea pe scândura goală. „Dimineaţa, când ne trezeam, ăla era mort, altul tot mort. Veneau sentinelele şi ne puneau să îi scoatem noi cu un căruţ cu roţi mari şi îi aruncam într-o groapă. După ce se umplea groapa, trăgeau cu excavatorul pământ peste ea“, îmi spune fostul luptător pe front.

„Mâncam ca porcii dovleci şi porumb“

Bătrânul continuă să retrăiască momentele care i-au marcat viaţa. Îmi spune cu vorbe rare, dar apăsate că în război a suferit şi de foame, şi de sete. Soldaţii primeau 150 de grame de pâine pe zi, iar într-un polonic făcut dintr-o cutie de conservă li se dădeau 500 ml de ciorbă de mei. Drept felul doi aveau caş făcut tot din mei. O dată pe zi primeau o pâine de două kilograme neagră şi acră, pe care o împărţeau frăţeşte 13 inşi.
Nea Milică îşi mai aminteşte cum, în drumul spre lagărul din Odesa, pe care l-a parcurs pe jos, acolo unde vedeau câte un lan de porumb intrau în el. „Mâncam ca porcii dovleci şi porumb“. În spatele lor stăteau copii ruşi de 15-16 ani, care îi urmăreau şi de fiecare dată când  îi vedeau că mănâncă îi băteau. Când dădeau de câte o fântână, scoteau apă cu găleata până o terminau. „Am băut prin Munţii Caucazului apă dintr-o baltă şi când m-am aplecat am văzut că acolo pluteau numai morţi. Era comandantul cu mâinile pe trăgaciul mitralierei mort“, îmi spune omul pe care războiul l-a făcut bărbat.

250 de lei pe lună pentru veteran

Îşi aduce aminte că, atunci când au ajuns în lagăr, bucătarii ruşi îi aşteptau cu un cazan mare, pus pe roţi: „Stăteam la coadă doi câte doi şi când a băgat bucătarul polonicul în ciorbă a scos nişte coaste mari de cal. Am zis că mor dacă mănânc aşa ceva. Norocul meu a fost că m-am întâlnit cu un băiat de la mine din sat şi el avea raniţa plină cu pâine făcută de basarabence. Mi-a băgat şi mie una printre sârma de la gard şi aşa m-am pus pe picioare“.
Momentul în care au intrat americanii în război a rămas viu în memoria veteranului oltean, pentru că toţi au rămas uimiţi de puterea artileriei americane. „Cum e furnicarul, aşa erau avioane pe cer. Cădeau bombele de sus, iar printre noi săreau mâini şi picioare“, povesteşte cu glasul tremurând bătrânul.
Nea Milică ţine să puncteze şi momentul în care ai noştri i-au trădat pe nemţi şi au trecut de partea ruşilor. „Românul nostru e farfurie cu două feţe. Eşti tu tovarăş de luptă cu neamţu’ şi întorci arma spre el şi îl iei la bătaie?! Asta nu se face“, spune el. Veteranul căruia nu i-a plăcut trădarea continuă. „Mulţi ofiţeri români şi-au trădat ţara şi le-au spus  ruşilor secretul frontului. Dar aşa e românu’…“, încheie dezamăgit.
După război, Emil Burtescu a făcut negoţ. Are doi băieţi despre care vorbeşte cu mândrie. Soţia i-a murit în braţe, acum doi ani, dar este încă vie în gândul său. Răsplata pe care o primeşte de la stat pentru cei patru ani din viaţă petrecuţi pe front este de doar 250 de lei pe lună. Este unul dintre puţinii eroi naţionali care mai trăiesc şi din poveştile cărora mai putem să învăţăm ceva.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS