Oamenii nevoiaşi de la ţară care vin la Craiova să vândă pe stradă legume și fructe, pentru care muncesc luni întregi, ne oferă o lecție impresionantă de voință. Mulţi sunt vârstnici, iar pensia nu le ajunge să își cumpere nici măcar jumătate din medicamentele pe o lună. Printre ei sunt şi femei tinere, care nu au loc de muncă şi singura soluție ca să poată trăi și să își crească copiii este să vândă ce cultivă în grădină.
Se trezesc cu noaptea în cap, își pregătesc sacii cu marfă și pornesc spre oraş. Pentru că nu au loc în piață, se strâng unde pot şi îşi aranjează marfa mai ceva ca pe rafturile supermarketurilor. Pe un trotuar din cartierul Brazda lui Novac, stau aliniate de o parte și de alta câteva femei care vând legume şi fructe. Tanti Mariana vine de la 40 de kilometri distanță, din satul Bulzești. Drumul e scump, dă 18 lei dus-întors și nu își permite să vină în fiecare zi pentru că asta ar însemna „să nu se mai aleagă cu nimic“. Din câteva lădițe de plastic negre, femeia vinde pere și ardei. Așezată pe un scaun de lemn, se ridică din când în când să își șteargă marfa, care strălucește în lumina soarelui. Are 72 de ani și spune că vine aici de nevoie: „Am o pensie de aproape trei milioane și nu îmi ajunge nici măcar să îmi iau medicamentele. Sunt bolnavă de inimă și bărbatu’ mi-e bolnav acasă. Mai mult dau pe drum, dar ce să fac, cu banii de aici cumpăr și eu ulei, zahăr, ca să ne ducem zilele, cât mai avem de trăit“, spune femeia, în timp ce își șterge lacrimile cu colțul de la basma.
Lângă tanti Mariana, își are pusă marfa „mamaie Lucica“, aşa cum îi spun puținii clienți pe care îi are. La 70 de ani şi începând din primăvară a trudit zi de zi în grădină și acum a scos legumele la vânzare pentru o brumă de câștig. Stă singură, în comuna Șimnic, soțul i-a murit acum 12 ani și nu are pe nimeni să o ajute. Are o pensie de trei milioane şi jumătate pentru care a muncit la colectiv o viață întreagă. De dimineața de la șapte și până seara târziu, în zilele în care e vreme frumoasă, femeia stă în fața lăzilor pline cu ceapă, praz, mărar și drugi de porumb. Când am întrebat-o cât vinde în medie pe zi, mamaie Lucica a scos din buzunarul de la șorț 30 de lei. „Ce iei pe mere, dai pe pere“, concluzionează ea cu tristeţe.
„Este vai de noi, nu avem unde să ne angajăm şi vindem marfă pe stradă“
Printre bătrânele cu vorba blândă și chipul brăzdat de greutăți, face notă discordată Iustina. Are 39 de ani și vine să vândă legume și fructe pe stradă pentru că nu are serviciu. Până acum un an a lucrat la o fabrică, dar aceasta a intrat în faliment din cauza crizei economice şi femeia a rămas fără nici un venit. Îngândurată de griji, Iustina își ridică privirea din pământ numai atunci când un domn îi cere două legături de pătrunjel. Îmi spune că s-ar duce să lucreze oriunde, dar până acum nu a găsit nici un loc de muncă. Vine din satul Mischii în fiecare zi și trăiește mereu cu frica în sân să nu apară poliția să îi dea amendă pentru că stă ilegal cu marfa pe stradă: „Mi-au dat amendă de cinci milioane și eu nu vând nici într-o lună de atâția bani. Astăzi nici 10 lei nu am făcut. Este vai de noi, nu avem unde să ne angajăm şi vindem pe stradă marfă pentru care muncim un an. Aş vrea să îmi găsesc un loc de muncă, dar nu ne mai angajează nimeni în oraşul ăsta“.
Oful femeilor este faptul că nu au şi ele un loc în piaţă. Legumele şi fructele pe care le vând sunt bio, din propria grădină, şi mai ieftine decât cele de pe tarabele din piaţă. Camelia are 38 de ani și multe greutăți de dus, îmi spune că dacă ar avea şi ea o tarabă în piaţă ar vinde mai bine. E necăjită mai ales pentru că nu are un loc de muncă. A lucrat la un bar și apoi la o fast-food, dar ambele s-au desființat. Acasă, la Goiești, o aşteaptă să le pună masa în fiecare zi cei trei copii pe care îi are: „Avem o viață amărâtă. Vin aici pentru că este singura sursă de existență pentru familia mea. Soțul meu este în pușcărie, iar socrii sunt bătrâni. În fiecare dimineață îmi iau sacii și plec. Mai mult de jumătate din ce câștig într-o zi dau pe drum, 35 de lei zilnic“.
Deși și-au făcut câțiva clienți fideli, care le caută mereu, cel mai adesea oamenii se uită lung la lăzile pe care stau aranjate legumele și fructele, întreabă de preț și trec mai departe.
În fața lăzilor pe care Camelia şi Aurelia au marfa pusă vine o femeie, aruncă o privire la lada cu roșii, întreabă care este prețul și pleacă bombănind, fără să cumpere nimic: „Nici pentru ăștea nu am bani…“.
Camelia și Aurelia sunt surori și cele mai tinere comerciante de pe acest trotuar. Camelia are 19 ani, a terminat Liceul „Tudor Arghezi“ în această vară, dar nu îndrăzneşte să viseze că şi-ar putea continua studiile. „Aș fi dat la facultate sau la postliceală, dar pentru că părinții nu au bani a trebuit să vin aici, să vând ce cultivăm în grădină. Aș vrea să îmi găsesc un loc de muncă, dar nu am unde să mă duc“, îmi spune fata.
La 16 ani vinde legume şi fructe pentru că părinţii nu au bani să o ţină la şcoală
Pe urmele Cameliei calcă și Aurelia, care are 16 ani și, deși ar fi trebuit să fie la școală, stă lângă lădiţele cu legume şi fructe şi încearcă să convingă oamenii să cumpere de la ea pentru că are marfă bună, muncită de mâinile ei. Mică de statură, cu ochii mari și rotunzi pe care şi-i ascunde sub o șapcă, Aurelia îmi spune că este elevă la Liceul cu Program Sportiv „Petrache Trişcu“ și face lupte greco-romane. Când nici nu se luminează bine de ziuă și copiii de vârsta ei dorm, Aurelia se trezește și împreună cu sora ei cară sacoșele cu marfă la microbuzul care le aduce la Craiova.
A participat la câteva concursuri de lupte greco-romane, dar pentru că nu are bani a trebuit de multe ori să rămână acasă: „Îmi place mult sportul ăsta și visul meu este să devin antrenor de lupte greco-romane pentru că practic sportul din clasa a II-a“, îmi spune fata, a cărei față i se umple de bucurie și ochii îi sclipesc atunci când vorbește despre pasiunea ei.
Acum, când iarna e aproape, iar legumele şi fructele sunt pe terminate, Aurelia se va întoarce la şcoală şi în sala de antrenamente, dar în vara viitoare va reveni la piaţă, unde va sta iar zi de zi, de dimineața de la șapte și până seara la nouă.
Ştie că trebuie să îşi ajute familia pentru că singurii bani care le intră în casă sunt cei pe care ea şi sora ei mai mare îi fac din vânzarea legumelor şi fructelor pe stradă.
Pentru bătrânele care nici la 70 de ani nu renunță să muncească, dar și pentru mamele și fetele pe care lipsa banilor și a unui loc de muncă le face să ajungă aici, lupta pentru supraviețuire începe în fiecare zi, în zori, iar singura lor „armă“ este voința.
