Foşnetul rochiilor lungi urcând în caleşti sau cel născut în paşi de dans în cadrul serilor de bal de altădată, dar şi pozele adunate în volume care ne redau imagini ale doamnelor de odinioară completează un tablou de epocă fascinant. Prezenţa lor răpitoare, care se impunea printr-o ţinută exemplară, cucereşte fie că este vorba de secolul al XVII-lea, al XVIII-lea sau al XIX-lea.
Paginile îngălbenite de vreme se succed aducând în faţa călătorului, prin volume ce scriu istoria de altădată, imagini superbe, cu doamne impecabil aranjate, cu domni respectabili, ce le susţin braţul. Pătrundem în universul epocii lor şi, graţie însemnărilor lăsate de Paul de Alep, aflăm că în secolul al XVII-lea femeile purtau veșminte asemănătoare cu cele ale europencelor. „Părul se poartă împletit, răsucit pe cap, ca un colac și acoperit cu un conci alb. În cazul femeilor bogate, părul este acoperit cu un conci trandafiriu și pe deasupra cu maramă albă. Toate poartă șaluri albastre de Alep, iar cele mai înstărite poartă șaluri de Bursa, foarte populare la acea vreme în regiunile de influență otomană. Ţărăncile îşi acopereau capul cu năframe, pe care le confecționau singure. Fetele acestora poartă de asemenea părul împletit și încolăcit pe cap, dar fără conci“, se noteasă pe site-ul historia.ro.
Anii trec şi, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, se produce, sub influenţa regimului fanariot, orientalizarea costumelor şi obiceiurilor în aşezarea românească.
„Costumele boierilor şi ale boieroaicelor nu se deosebeau prea mult ca aspect. Cu toţii purtau şalvari şi cămăşi, peste care îmbrăcau haine largi şi lungi până la glezne, cu mâneci largi şi adesea despicate. Hainele erau făcute din postav, bogat ornamentate cu fir de aur şi pietre preţioase, iar iarna li se adăugau blănuri scumpe. Preferatele boierilor erau feregelele, haine uşoare de vară, anteriele, peste care se poartă giubele (haine lungi din postav cu mâneci despicate) şi binişurile (haine lungi şi luxoase de ceremonie şi parade, din postav, fără mâneci sau cu mâneci despicate, şi îmblănite pe margini), caftanele şi feremenele, care sunt purtate mai cu seamă iarna. Jupânesele purtau şi caţaveici (haine lungi până la genunchi). Boierii mai purtau şi capoate, la început ca haine civile, apoi ca uniforme militare. Pe cap se purtau cauce, ornamentate din pâslă, mai late în partea superioară, dar acoperământul de cap tradiţional era colpacul. Acesta este o căciulă sferică din blană, de mărime exagerată, iar dreptul de a o purta revenea numai marilor boieri“, se notează pe site-ul istoriiregasite.wordpress.com.
Altă pagină dată, altă apariţie încântătoare
Pătrundem în lumea cărţilor şi, răsfoind volumul „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească“, care poartă semnătura lui Mihai Dim. Sturza, descoperim aceleaşi prezenţe feminine, ce emană acel aer aparte al epocii în care şi-au dus existenţa. Scurtele descrieri ne introduc în atmosfera vremii. Păşim la braţul Constanţei Argetoianu, ce-şi plimba agale paşii pe terasa casei de la Breasta, care domina Jiul, şi-i admirăm în tăcere ţinuta. Fixăm fotografia sa şi parcă simţim trecerea acelei încântătoare doamne cu „păr castaniu împletit cu multă măiestrie şi unit dinapoia capului cu un pieptene de aur, mânele dulci şi pline, cu degete lungăriţe“, ce se plimba totdeauna gătită, când prin grădină, când prin odăi.
Altă pagină, cu o nouă poză, ne aduce în faţă imaginea Mariţicăi Bibescu, născută Văcărescu, a doua soţie a domnitorului Bibescu (din 1842). Poartă un costum oriental: „Cămaşă din borangic brodat cu fire de mătase, paftale scumpe, salbă de galbeni imperiali de mărime neobişnuită, coroană din taleri de aur bătută cu pietre preţioase“, aşa cum apare într-un portret realizat de Szathmary.
Graţie aceluiaşi volum amintit mai sus o cunoaştem şi pe Marie Bengescu. Descrierea făcută de Zoe Cămăreşescu ne ajută să creionăm mai bine imaginea sa din tabloul „mult iubitului ei secol XVIII“. Marie Bengescu, critic de artă, specialistă în cunoaşterea mobilierului francez din secolul al XVIII-lea, trăise numai în Franţa, dar a rămas româncă. Nu şi-a părăsit cetăţenia şi nu şi-a renegat mica ţară. Era „îmbrăcată cu rochiile cele mai extravagante, copiate după tablouri şi combinate cu broderii româneşti, peste care drapa o pelerină romantică. În mână ţinea un baston lung, legat la capăt cu o panglicuţă, aşa cum aveau păstoriţele «les houlettes» (baston – n.r.) în mult iubitul ei secol al XVIII-lea. Aşa cutreiera toate expoziţiile, muzeele, desemnând cu vârful houlettei ei părţile unui tablou, pe care îl critica sau îl lăuda, unei biete nepoate, care nu ştia unde să se ascundă de ruşine. În apartamentul ei nu exista decât mobilier de epocă, adevărate piese de muzeu, dar pe care nu te puteai aşeza… Întrebuinţa ca Louis XIV une chaise percee (scaun de toaletă – n.r.) pentru nevoile intime. Spăla fragile, cumpărate pentru a le servi musafirilor, într-un bidet, tot de epocă.
Îşi înnegrea părul cu dop ars, care-i lăsa dâre pe degete, şi îşi curăţa unghiile cu un cuţitaş, probabil tot de epocă. A fost prietena lui Rodin, care i-a făcut un mic bust, ce se vede şi astăzi la Muzeul Rodin“.
Fascinante doamne ale secolelor trecute cuceresc şi astăzi din pagini de volum, graţie descrierilor celor care, impresionaţi de prezenţa lor, au găsit de cuviinţă să le creioneze ţinutele sau obiceiurile. Mâine, un nou manuscris cu pagini îngălbenite de trecerea timpului se va deschide, lăsând să plutească în aer parfumul unor vremiuri trecute cu ale lui personaje.