Procedurile civile ale anului 1820 prevedeau întocmirea unei „dieate“, prin care boierii lăsau ordine precise privind gestionarea propriei averi. Aceasta a fost şi decizia logofătului Dumitrache Brăiloiu, dintr-o veche familie boierească oltenească.
Diata sa era trecută în condica de acte civile importante ale episcopiei, ceea ce face ca actul despre care vom vorbi să fie considerat autentic. Conţinutul său aruncă o lumină deplină asupra sufletului cucernic al boierimii de acest rang, care se manifesta atât prin fapte de ajutorare efectivă a săracilor, a locurilor sfinte, cât şi prin pomeniri de „sărindare“ pe la toate mănăstirile oltene şi bisericile Craiovei, pentru o lungă perioadă de timp.
Dorinţele unui om în pragul vieţii de apoi
Logofătul Dumitrache Brăiloiu îşi începe diata astfel: „Eu robul lui Dumnezeu Dimitrache Brailoio, biv vel logofăt, aflându-mă în slăbiciune de boală şi văzând că nu mă poci îndrepta, temându-mă de cel neştiut ceas, a nu să orândui făr de veste. Mai întâi rog pă toţi fraţii boeri, cum şi pă Dumnealor cinstiţi neguţători. Asemenea şi pă toţi creştinii că ori ce le voi fi greşit să mă ert, după cum şi eu pă ei îi ert“, se notează în Arhivele Olteniei din martie-iunie 1925. De aici încolo boierul lasă directive precise privind gestionarea averii. Interesant este faptul că diata nu începe cu îndeplinirea obligaţiilor faţă de propria familie. În primul rând sunt enumerate grijile sale pentru „fete de boer sărace“: „La șase fete de boer sărace, asupra căsătoriilor pentru cheltuiala nunţii, să dea câte t-l cinci sute de fată“, tot astfel cum „Zece fete de oameni, proşti sărace, să le facă câte un rând de haine, însă o rochie de stambă, o scurteică de germesiu cu sangep, o pereiche papuci cu ciorapi şi un testemel“. Nu sunt uitaţi de către boier nici cei lipsiţi de libertate. „Deosebit de alte pomeni obişnuite, şapte ani după moartea mea, să dea la puşcărie pâine de t-l unul“.
După înşiruirea acestor dorinţe, muribundul se gândeşte la pomenirea sa. „La sfânta mănăstire Obedeanu, până la şapte ani să slujească sărendare necontenite, plătind preoţilor după cum plătesc şi eu câte t-l optzeci pe an, ca să mă pomenească, întru auz“.
Împărţirea averii
În ceea ce priveşte împărţirea averii, directivele sunt cât se poate de precise. „Să să dea şi la nepoţi, şi nepoatele mele câte t-l cinci sute, însă D-ei nepoata Maricuţa Sărdăreasa Bengeasca, cum şi la D-ei Păunica Sărdăreasa Teuhare, la D-lui nepotu Medelnicer Nicolae Coţofeanu a fi earăşi drept pomenirea mea“, în vreme ce „Viea, cea mică dela Bălăciţa, o las la sfânta bisărică de acolo ce s’au făcut de mine a fi ajutor pentru cele trebuincioase ale bisărici care vie să fie înfundată făr de a plăti dijmă“ sau „Partea mea de vie, cea părintească din Popova, mai nainte vreme am dăruit-o prin răvaş răposatului Stolnicul Gligoraşco Brăiloiu, care rămâne dăruită“.
Boierul nu-şi uită nici ţiganii de pe moşie, ce-l slujiseră în timpul vieţii. „Pă Gheorghe Talaz ţiganu împreună cu nevasta lui Ilinca şi cu fiu-său Matei prin dieata răposatei soţii mele ‘iau ertat, însă după moartea mea, însă şi eu printr’o dieată, ce am făcut pă aceea vreme i-am fost ertat. Deci fiindcă în 38 de ani de când m’am căsătorit, i-am avut în curte nelipsiţi, şi mi-au slujit cu toată credinţa, odihnindu-mă la toate pentru multă slujba lor îi ert pă câte trei şi ert şi pă copilul lui Matei anume Tănasie, cum şi câţi copii va mai face cu Ilinca nevasta lui. Încă dăruesc şi locu de casă pă care i l-am dat dă şi l-au îngrădit, ca să-l stăpânească fără dijmă şi fără nici o supărare. Iar pă Ilinca nevasta lui Matei nu o ert, ci să rămâie supt stăpânirea fiu-meu paharnicu Nicolae, carele are să stăpânească tot avutu meu, ca un fiu şi clironom şi să-mi plătească datoria“.
Diata logofătului Dumitrache Brăiloiu se constituie într-o pagină importantă din trecutul nostru, menită să completeze imaginea boierimii de altă dată ce şi-a dus viaţa în acest colţ din România Mare.
Datoriile sunt şterse
În faţa morţii, boierul şterge şi datorile pe care le avea de recuperat: „La frate-meu Dincă am o sumă de bani, după cum în socotelele ce sânt în gheozdanu cel roşu să arată. Sănt şi pitacele D-lui prin carele, până la o vreme, nu’şi tăgădueşte datoria, ci se roagă să-l aştept. Iar mai la urmă au început a pricinui că nu sânt socotelile bune, ş’are să mai ea. Cea mai din urmă socoteală a noastră s’au făcut în casa lui Hagi Enuşi fiind şi D-lui tovaroş, la Zahereaua lui Polizache, şi măcar că la nici-o socoteală nîare cuvânt de pricinuire, dar ca să nu mai rămâie hâre pă urma mea îi ert bani ce aveam să-i eau“.
