La numai 15 kilometri de Craiova, în satul Călineşti, comuna doljeană Mischii, găseşti mulţi bătrâni care îşi petrec ultimii ani din viaţă singuri. Incapabili să-şi mai poarte de grijă şi plini de boli, bătrânii suferă că nu le mai trece nimeni pragul.
Bătrânii lăsaţi de copii să se stingă pe picioare ascund poveşti impresionante de viaţă. Vârsta şi-a pus amprenta pe sufletul şi pe chipul lor, dar cu mult efort au reuşit să treacă prin greutăţile vieţii şi să se resemneze cu ideea că o să îmbătrânească singuri. Năpădiţi de amintiri şi cu ochii plini de lacrimi, oamenii ne povestesc cum au ajuns să trăiască departe de copiii lor.
Soarta a fost necruţătoare cu Elena Petroşeanu, femeia de 84 de ani, căreia i-a murit fiica într-un accident de maşină în Italia şi care, acum, îşi îngrijeşte singură băiatul cu dizabilităţi din naştere. Durerea pe care o poartă bătrâna în suflet nu poate fi alinată nici măcar de pozele rămase amintire şi de tabloul de pe zidul casei, în care este imaginea fetei sale. Se deplasează greu cu ajutorul unui toiag şi se sprijină de poartă în timp ce îşi şterge lacrimile cu şorţul. Bătrâna şi copilul ei trăiesc numai din pensia acesteia, în valoare de 250 de lei.
„Nu ne ajung banii ăştia, mai ales că suntem amândoi bolnavi şi avem nevoie de medicamente. Atunci când vine din Italia, ginerele meu îmi mai aduce mâncare şi bani“, ne povesteşte bătrâna. Dar această familie are nevoie de îngrijire zilnică. În ajutorul lor a venit o vecină din sat care le găteşte şi le face curăţenie din când în când.
„Nu mai pot să fac eu mâncare şi să îmi spăl hainele. Abia am reuşit să-i fac un ceai băiatului de dimineaţă. De noi se ocupă o vecină, care şi ea este necăjită. O ajut şi eu cu ce pot, îi dau bani din puţinul meu şi o farfurie de mâncare pentru copii“, spune plângând femeia. Plânge şi îşi doreşte moartea. Chinuită de viaţă, femeia se afundă în lacrimi între cei patru pereţi fără ca nimeni să-i deschidă uşa şi să-i aline sufletul.
„Nu am decât să mă plimb ca pasărea
de colo-colo“
La numai câteva case depărtare o găsim pe Ana Dincă, de 73 de ani, care se chinuie singură cu bătrâneţea. Trăieşte numai cu amintirile care i-au mai rămas de la fiul şi soţul ei. Sunt cinci ani de când bătrâna şi-a găsit băiatul spânzurat şi de atunci se simte a nimănui. La numai o săptămână de la moartea fiului său, femeia şi-a pierdut şi bărbatul. A rămas singură cu numai 380 de lei pe lună, rugându-se la Dumnezeu să-i dea un sfârşit bun. Văduvă şi fără copil, singurele rude ale femeii sunt nepotul, care nu a mai dat pe acasă din decembrie, şi nora sa, care, din cauza faptului că este supraponderală, nu i-a mai călcat pragul de trei ani şi jumătate. Nu are la cine să strige să-i dea un pahar cu apă, iar poarta i se deschide rareori de vecinii care îşi fac mila de ea.
„Am avut noroc cu vecinii ăştia de lângă mine că mi-au zis să mă duc să stau cu ei. Nu m-am dus, că aşa cum e la cuibul meu nu e niciunde. Când nu o să mai pot să mă descurc deloc, nu am decât să mă plimb ca pasărea de colo-colo“, mărturiseşte bătrâna cu o voce pierdută. Se descurcă aşa cum poate, se îngrijeşte singură din răsputeri şi trăieşte numai cu credinţa în Dumnezeu. Bătrâna vrea să ajungă la biserică să se roage pentru fiul şi soţul ei: „Plâng singură în casă că nu ştiu cum să fac să mă duc şi eu la biserică să le aprind o lumânare. Trebuie să găsesc un om cu suflet bun care să vrea să mă ducă cu maşina până acolo şi apoi să mă aducă înapoi acasă“. Nu are cui să spună ce o doare şi nici cu cine să schimbe o vorbă seara la culcare. Zilele bune au apus de mult pentru Ana Dincă.
Neajutorată şi fără puteri, femeia a ajuns să fie furată. A găsit poarta fărâmată şi din casă îi lipseau plapuma şi televizorul, „cumpărat de băiatul meu care a murit“. Dreptate nu s-a mai făcut în cazul ei, femeia rămânând fără lucrurile de care avea mare nevoie. „Am plâns nopţi la rând între pereţii ăştia că nu mi-a ajuns pensia să-mi iau şi eu un aparat cât de mic ca să nu mai fiu şi eu aşa singură“, ne spune bătrâna sleită de puteri.
Constanţa Băcanu stă şi ea singură în camera în care încă se mai poate locui. Restul casei s-a ruinat, iar femeia nu mai are nici o putere. Are un băiat care o vizitează din când în când, dar care nu îşi poate lăsa locuinţa de la oraş pentru casa părintească. Îi aduce mâncare şi îi mai lasă bani, cu atât o poate ajuta pe femeia care i-a dat viaţă. Bătrâna îşi „propteşte“ ochii în fiecare persoană care îi calcă pragul. Sunt vecini în sat care o ajută, îi aduc o farfurie de mâncare caldă şi îi pun un lemn în sobă. O găsim în patul ei înconjurată de pături şi cu picioarele goale. Îi sclipesc ochii când vede că se deschide uşa şi îi tremură glasul când schimbă două vorbe cu noi. Are 80 de ani şi este vizibil slăbită. „Mă doare piciorul, abia mai dau în el. Nici nu mai pot să ies afară şi tot timpul mă simt ameţită“, ne spune femeia. Nu se mai poate descurca singură şi tocmai din această cauză a apelat la ajutorul unei femei din sat care vine la câteva zile să îi facă mâncare şi curăţenie. Femeia a muncit o viaţă şi spune că nici nu se gândeşte să plece din casa ei şi să se mute la copii.
Aceşti oameni au muncit până i-au lăsat puterile şi ar da orice să audă o vorbă bună acum, la bătrâneţe. Plecăm şi îi lăsăm plângând pentru că ar mai fi vrut să vorbească. Aceşti oameni şi mulţi alţii au dreptul să-şi trăiască ultimii ani din viaţă cu demnitate.
