http://www.youtube.com/watch?v=ESmf38QhjTM
Localitatea Pleniţa, mai veche decât capitala României, după cum arată documentele de arhivă, nu-ţi inspiră ideea de „ţară“, ci mai degrabă de oraş. Un oraş mic, odată prosper, care acum încearcă să renască, pentru a deveni o comună înfloritoare. Aceeaşi senzaţie ţi-o dau şi oamenii: simpli, muncitori şi mândri de vatra lor, indiferent de greutăţile prin care trec.
Despre Pleniţa se pot spune multe, dar niciodată nu se poate zice că aici nu trăiesc oameni deosebiţi. Într-o curte primitoare, pe două scăunele făcute din trunchiuri de copac, stau doi bătrânei simpatici, care te fac să zâmbeşti. Sunt Elisabeta şi Constantin Saliu şi s-au cunoscut cu mai bine de cincizeci de ani în urmă. Ea elevă, el profesor la şcoala din Pleniţa. Amândoi, după o viaţă de studiu, au realizat monografia comunei, o lucrare pentru care au căutat informaţii timp de patruzeci de ani.
Domnul Saliu spune că Pleniţa era un centru viticol, un târg mare, dar pentru că a decăzut, se mai ştiu puţine lucruri despre ea. „Istoricul e foarte îndepărtat, de pe vremea lui Dan Vodă, fratele lui Mircea cel Bătrân. Din punct de vedere al atestării documentare, Pleniţa e mai bătrână ca Bucureştiul, are aproape 650 de ani“, completează soţul. De fapt, spun amândoi, este vorba despre trei menţiuni ale localităţii: cea arheologică, din perioada de trecere spre epoca bronzului, cu o atestare documentară din secolul 16, şi perioada 1383-1386, când fratele lui Mircea cel Bătrân, Dan, amintea despre „horodeleni şi pleniceni“.
Familia Saliu – monografi şi soţi extraordinari
Stând de vorbă în curtea plină de flori şi păsări, „echipa“ Saliu spune că „plenicenii s-au ocupat cu agricultura. Mai târziu a apărut viticultura, terenul fiind favorabil. Încă de prin 1800 şi ceva a început cultura viţei de vie. După 1900 au început să apară soiurile nobile. În documentele pe care le-am găsit noi, am descoperit că importau viţă din aproape toate statele europene. Au adus viţă nobilă, au plantat-o aici, iar prin 1890-1910, Pleniţa dispunea de aproape 900 de hectare de vie nobilă, ceea ce înseamnă că era şi un centru viticol foarte puternic“. Aici, la Pleniţa, s-a făcut şi ţiglă, iar în trecutul apropiat, în 1977, comuna a fost propusă pentru a deveni oraş agro-industrial, perioadă în care numărul muncitorilor se ridica la aproximativ 3.000.
O contribuţie deosebită a avut-o şi unitatea militară de pe raza comunei, unde se pregăteau mii de soldaţi. „Aşa cum s-a întâmplat cu foarte multe lucruri, şi platformele industriale au dispărut, şi unitatea militară este în conservare, dar toate au contribuit la dezvoltare. Acum, ne confruntăm cu migraţia populaţiei spre ţări precum Italia, Spania, Germania, Franţa. În ultimii trei ani, peste 3.500 de persoane au plecat din Pleniţa. Acum, baza o reprezintă tot agricultura, micii fermieri“, povesteşte Constantin.
Tenerife sau New York, via Pleniţa
Soţii Saliu trăiesc în Pleniţa de multă vreme. Au un băiat stabilit în America, doamna Saliu mai are un copil din prima căsătorie, iar ceea ce i-a ţinut împreună pe cei doi soţi au fost lucrurile pe care le au în comun. Le place să călătorească, să citească şi au o sete de cunoaştere înnăscută. „Am vizitat locuri pe care nu credeam că o să le vedem vreodată: Veneţia, Milano, Coasta de Azur, Tenerife, New York, şi asta ne dă tonus şi ne mai îndulceşte bătrâneţea“, spune Elisabeta. Soţul Constantin, în ciuda vârstei de 78 de ani, este plin de energie, carismatic şi mereu cu zâmbetul pe buze. El spune că de soţie l-a legat dragostea pentru cunoaştere. „Ne-am potrivit din punct de vedere al opţiunilor, pentru că ea, fiind profesoară de istorie, organiza tot felul de excursii cu elevii. Şi mie mi-a plăcut călătoria, dar amândoi am fost nişte arhivari, am studiat poate zeci de mii de ore în biblioteci, în muzee“, zice soţul. În mâini ţine o carte despre personalităţile din Pleniţa şi ne povesteşte cu drag despre Sever Pleniceanu, primul explorator român al ţinutului Africii, despre arheologul C. Nicolaescu-Plopşor, care a găsit, la Pleniţa, cea mai veche turnătorie în bronz din Europa, sau despre Haralambie Grămescu, unul dintre vârfurile literaturii române. În cinstea unor astfel de oameni, povestea locului trebuie să meargă mai departe.
„Viitorul ne pare ca o lumină către care ne îndreptăm“
La vreo cinci minute de mers cu maşina de la casa Saliu, găsim biserica din centru, o minunăţie de construcţie care te duce cu gândul la o catedrală, nicidecum la o biserică de comună. Construcţia poartă hramul „Sf. Nicolae“ şi este monument istoric din 1840. Părintele Stelian Marinescu e aici de ani buni şi vorbeşte cu blândeţe despre oamenii care îi calcă pragul – iar asta o spune cu bucurie – zi de zi. „Din documentele pe care le deţinem, biserica este construită în anul 1840 din cărămidă, iar înaintea ei a fost o biserică de lemn. Povestea spune că pe locul actualei biserici exista un cimitir. În anul 1912 a fost renovată, prin contribuţia unui anume boier Mangă, şi s-au adăugat cele două turle din faţa bisericii. Ea este una monumentală, mare… Cine ne vizitează spune că este ca o catedrală“, ne explică preotul. La o populaţie de aproximativ 5.000 de suflete, cât are comuna, biserica are mărimea şi capacitatea de a-i primi pe fii ei în zilele de sărbătoare, la anumite evenimente pe plan local sau, de ce nu, pentru a găsi liniştea de care au nevoie.
Totuşi, durerea pierderii tradiţiilor există şi aici. În curtea plină de iarbă şi băncuţe încep să se strângă mai mulţi enoriaşi veniţi cu diverse probleme. Chiar dacă aveau treburile lor, ne petrec până la poartă. „Pentru noi este o durere… Pentru că poporul român este un popor creştin şi e dureros să vedem că unele obiceiuri dispar. Cu toate astea, ne bucurăm de prezenţa copiilor, a tineretului, care vine duminical la biserică. Iar viitorul ne pare ca o lumină către care ne îndreptăm“, încheie, cu speranţă, părintele, şi-l lăsăm lângă cei pe care-i slujeşte de 20 de ani.
Creşte animale la 24 de ani
La câţiva kilometri depărtare este satul Castrele Traiane. Pe drum vedem unitatea militară, o mulţime de clădiri înşirate, părăsite, pe unde acum se mai plimbă doar paznicii. În câteva minute, o poartă roşie apare pe partea stângă. Aici stă familia Păuna. Tatăl nu se mai ocupă de animale, dar l-a lăsat pe Constantin, fiul de 24 de ani, să aibă grijă de ele. Cinci vaci de lapte şi o viţea pe nume Bimbo, care trebuie să fete, sunt principala lor grijă. Culorile lor şi constituţia ne spun câte ceva şi despre rasă: Holstein şi bălţată românească, aduse tocmai din Maramureş şi Timişoara. Din laptele lor îşi scot banii pe care îi investesc, la loc, în hrană şi în ce mai au nevoie. „Ne descurcăm cam greu, problemele sunt şi cu păşunatul, cu pajiştile. Din lapte facem brânză şi o vindem aici, în piaţa din Pleniţa. În general, ne descurcăm greu şi cu proiectele pe fonduri europene, pentru că ne cer cam multe acte“, spune tânărul.
Problema nu e doar a lui, ci şi a celorlalţi aproape 40 de crescători de vaci, capre şi oi din comună şi, de ce nu, din întreaga ţară. Constantin spune că s-a apucat de crescut animale pentru că nu putea să fie sigur pe un loc de muncă. Aşa, cu Bimbo şi celelalte cinci văcuţe, viitorul e sigur, măcar pentru o perioadă. „Ideea mi-a venit după ce am terminat liceul. Am zis să mă angajaz pe undeva, dar în ziua de azi nu se ştie cât eşti ţinut şi poţi să fii dat afară în orice moment. Şi, atunci, am zis să mă ocup de animale. Nu fac mulţi bani, dar mai ies şi pe câştig puţin“, spune tânărul.
O gură de aer: asociaţiile de dezvoltare intercomuntară
Plecăm din Castrele Traiane şi, după cum ne-a spus părintele – „noi slujim oamenii, iar administraţia locală e aleasă tot de oameni“ -, ne îndreptăm către primărie.
Aici „slujeşte“, de aproximativ zece ani, Puiu Calafeteanu, un primar despre care oamenii spun că e sufletist şi le poartă de grijă. Nu e totul perfect pentru Pleniţa, dar, prin muncă, comunitatea aceasta a reuşit să ia avans în faţa celorlalte. „Cea mai importantă investiţie este cea care se referă la canalizare, alimentare cu apă şi asfaltare de drumuri. Am avut două proiecte mari, unul pe Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară cu comuna Caraula şi unul simplu, pe comuna Pleniţa. Aici, am avut de asfaltat aproximativ patru kilometri, canalizare pe opt kilometri şi tot atâţia de apă curentă. Asta s-a întâmplat în Castrele Traiane. Pe celălalt proiect, pot să amintesc câte opt kilometri de asfalt şi canalizare pentru Caraula şi Pleniţa, modernizarea căminului cultural şi realizarea unui centru social în Caraula. Au fost investiţii mari, pe care le-am finalizat chiar pe 30 aprilie“, explică edilul.
Bază sportivă pentru Victoria Pleniţa
Toată comuna are apă curentă, dar şi o bază sportivă nouă, din fonduri guvernamentale. „Au fost lucrări de mare eficienţă, în comuna Pleniţa s-au asfaltat aproximativ 11 km, în Castrele Traiane aproximativ şase kilometri, canalizare pe 15 km, ceea ce este un lucru bun într-o comună din judeţul Dolj. Alte investiţii sunt modernizarea bazei sportive, prin realizarea unui teren de fotbal cu vestiare modern, care a necesitat aproximativ şapte miliarde de lei vechi, ce a fost realizată în aproximativ doi ani. Având în vedere că echipa noastră de fotbal, Victoria Pleniţa, este pe locul I în campionatul diviziei elită a judeţului nostru, a meritat acest efort pentru că aceşti tineri fotbalişti din Pleniţa joacă doar de dragul de a face sport. Pentru ei, asta înseamnă totul, iar la stadion niciodată nu am avut mai puţin de 500 de oameni, este un lucru plăcut, mai ales că acum simt şi ei că îşi desfăşoară activitatea într-un loc frumos“, spune Calafeteanu.
Pleniţa se laudă cu o sută de societăţi comerciale şi întreprinderi familiale pe raza comunei. Dintre acestea, cele mai mari sunt Societatea Agricolă „Bujorul“, care are peste 1.000 de hectare de teren, şi Societatea Comercială „Secerişul“, al cărui administrator mai are o societate de transport, plantaţii de viţă de vie nobilă, meri şi peri. Dincolo de societăţi, edilul spune că simplii cetăţeni aduc cei mai mulţi bani la bugetul local. „Ei sunt foarte conştiincioşi. În nici un an, de aproape zece ani de când sunt eu aici, nu a existat un buget care să nu fie colectat în proporţie de 85-90%. Oamenii îşi achită datoriile cu simţ de răspundere, iar noi mergem pe teren, le spunem ce facem, ei sunt conştienţi că se lucrează şi că se fac lucruri frumoase. Sunt mândru de cetăţenii şi locuitorii mei“, zice edilul.
„Drumul Judeţean DJ 522 este foarte prost“
Dincolo de bucurii, sunt şi supărări care afectează comuna, chiar dacă acestea nu sunt chiar pe raza ei. „Ne lipsesc mai multe, şi anume comunicaţia Pleniţa-Craiova. Drumul Judeţean DJ 522, care face legătura între Craiova şi Cetate, este foarte prost. Încercăm cu toate eforturile, alături de Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri, să îl refacem, dar acest lucru nu se poate reface decât pe nişte fonduri europene. Avem speranţa ca, totuşi, începând cu toamna acestui an şi anul viitor, acest drum să intre în reparaţie totală, pentru că este unul dintre cele mai proaste drumuri care se află în judeţul Dolj. Activităţile comerciale s-ar desfăşura altfel pe raza localităţii Pleniţa cu un drum mai bun“. Primarul spune că ar fi bucuros să poată încheia, în doi ani, şi lucrările la cei aproximativ opt kilometri de canalizare rămaşi în zona de nord a localităţii. Lăsând la o parte administraţia locală, Puiu Calafeteanu ne povesteşte, într-o discuţie amicală, că fotbalul i-a inspirat felul de a fi. „Dacă vă aduceţi aminte, era o zicală pe timpuri, până în 1990, într-o reclamă la un campionat de fotbal: «Dacă vrei cu adevărat, poţi». Iar acesta este motoul meu, pe care încerc să îl aplic tuturor oamenilor care vin cu o problemă la primărie“.
Înainte să pleci din Pleniţa, trebuie neapărat să guşti apa care curge din mica fântână, aflată în părculeţul din centrul comunei. Are alt gust, e rece şi dulce, departe de poluarea de la oraş. La fel de dulce ca vorbele doamnei Saliu, citându-l pe Dumitru Ciurezu, poet şi gazetar plenicean: „Satul meu sărac n-are hrisov/ Hrisovul lui e undeva-n pământ/ Nu-i pergament, nici piatră, nici cuvânt/ E sânge şi arşiţă şi istov“…
