Istoria cetății din peștera Veterani, situată la 70 de metri deasupra apei, cu acces doar dinspre fluviul Dunărea, din cauza pereților abrupți din calcar înalți de 200 metri, se pierde în negura mileniilor, aici arheologii descoperind urmele unor armate care au supravegheat o vreme sectorul fluvial al Dunării din Cazanele Mari.
Cetatea Peth/Veterani (peșteră-cetate, cunoscută și sub denumirea de Piscabara) este prima din sud-vestul județului Mehedinți în care s-au efectuat lucrări de amenajare. Și acum, ca în vechime, ea poate fi vizitată numai dinspre Dunăre. De aceea administrația Parcului Natural „Porțile de Fier“ a executat un ponton pentru acostarea ambarcațiunilor și o alee de acces pentru a fi vizitată de miile de turiști atrași în Clisura Dunării de istoria cetății ascunse în creierii Muntelui Ciucarul Mare.
Directorul Parcului Natural „Porțile de Fier“, Marian Jiplea, a declarat pentru Agerpres că peștera și cetatea, cunoscute în atlase și istorii sub denumirea de Veterani, după numele generalului austriac de origine italiană, Friedrico Veterani, aghiotantul lt. col. Ianovici, comandantul armatei austriece cantonate la Caransebeș, au fost reamenajate la sfârșitul secolului al XVII-lea din rațiuni politice, mai bine zis pentru a opri coborârea pe Dunăre a convoaielor de nave turcești și, astfel, a invaziei teritoriilor de dincolo de Orșova.
„Înainte de anul 1400, când cetatea cade sub stăpânirea imperiului austriac, aceasta a fost botezată Peth. Aici, cu mult înainte, romanii își aduseseră în jur de 200 de soldați și au ridicat noi ziduri de apărare. S-a constatat că și dacii au utilizat peștera, probabil tot pentru a observa navigația pe Dunăre, dovadă sanctuarul descoperit pe care aduceau ofrandă lui Zamolxis, specialiștii găsind aici mai multe oase de păsări“, a afirmat Jiplea.
Potrivit directorului Parcului Natural „Porțile de Fier“, cetatea-grotă, care putea fi închisă prin rostogolirea unei stânci, este compartimentată, mai multe spații fiind destinate proviziilor de hrană, muniției, dormitului și studiului hărților.
„Există legende care susțin că în interiorul peșterei-cetate, cunoscută și sub denumirea de Piscabara, atât Maria Tereza, cât și țarul sârb Obrenovici și-ar fi ascuns comorile. De aceea, de câțiva ani, ea a ajuns ținta căutătorilor de comori, ocazie cu care unele ziduri au fost distruse. Un tratat de istorie menționează că în urma unui zvon potrivit căruia principele Transilvaniei, Imre Thököly, și oastea curuță urma să atace Banatul, generalul austriac Frederico Veterani ordonă întărirea cetăților Lipova, Lugoj, Caransebeș, și fortificarea peșterii Piscabara. De aceea, la 25 februarie 1692, căpitanul baron d’Arnau (regimentul 24 Mansfeld) pornește în fruntea unei armate de 300 de ostași, dotată cu cinci tunuri, să instaleze în cetatea Peth o garnizoană militară pentru paza Dunării și pentru împiedicarea deplasării flotilei turcești prin defileul Dunării. El ajunge în Caransebeș la 7 martie, ia legătura cu comandantul trupelor austriece cantonate în raionul Almăj, locotenent-colonelul Inovetz și înaintează spre peșteră pe drumuri aproape impracticabile, tunarii fiind trecuți peste munți, abisuri și lunecușuri.
După nouă zile, ajunge la cetatea Peth, dar, din păcate, turcii ocupaseră deja Grebenul, circulația dintre peșteră și trupele lui Inovetz fiind astfel restricționată. În urma unei confruntări eroice și cu multe sacrificii, un căpitan, Schröckengast, a reușit să trimită alimente și muniție ostașilor lui d’Arnau. Luptele în preajma peșterii-cetate s-au desfășurat neîntrerupt, până în 20 aprilie, când 15-20 de șăice, venite din Orșova, au acostat pe malul sârbesc. Turcii au amplasat tunuri aici și au început, chiar în aceeași zi, bombardarea pozițiilor austriece de la Piscabara/Peth. Baronul d’Arnau a fost obligat să se retragă în peșteră, dar căpitanul Michl reușește să ajungă (printr-o altă peșteră, Ponicova) în spatele trupelor otomane și îi forțează pe turci să părăsească locul de deasupra platoului. Patruzecișicinci de zile a durat bătălia“, a povestit Jiplea.
El a arătat că în anii 1692 și 1788, pe Dunăre, în vecinătatea cetății-peșteră, s-au dat lupte crâncene între trupele turcești și austriece. Peste ruinele fortăreței romane se construiesc ziduri groase de doi metri și înalte de patru metri. Fortăreața a fost amplasată pe trei niveluri, pe cel din fața peșterii s-a amenajat o forjă, grajduri pentru cai și o cazarmă mică, pe al doilea nivel s-a păstrat peisajul natural care camufla intrarea în grota-cetate, iar pe al treilea, în interior, au fost executate o cămăruță, un jgheab de piatră, o fântână și un punct de observare și apărare.
Cetatea-peșteră Peth a jucat un rol deosebit și în timpul războiului austro-turc, pe la începutul lunii august a anului 1788, după ce au cucerit Orșova, turcii îndreptându-se spre Clisura Dunării, cu intenția vădită de a o cuceri și de a controla traficul naval pe fluviu.
„Cu misiunea de a-i opri și a recuceri cetatea din peșteră a fost însărcinat, de către generalul Wartensleben, căpitanul de grăniceri al regimentului valaho-iliric, Adam Maovecz. Armata lui, de 280 de infanteriști și zece tunuri, s-a alăturat soldaților maiorului baron Ludwig Stein care supraviețuiseră luptelor de la Orșova din două dintre batalioanele Regimentului «Graf Brechainville» nr. 25 Infanterie și își așezaseră din 4 iulie tabăra în apropierea fortificațiilor peșterii“, a completat Jiplea.
Șeful Parcului Natural „Porțile de Fier“ a concluzionat că după 20 de zile de asediu, la 30 august, maiorul Stein a fost obligat să capituleze, situație care a transferat cetatea din peșteră Imperiului Otoman, însă, de-a lungul timpului, a fost pierdută în favoarea austriecilor.
