Nu de puține ori, pașii călătorilor prin Cetatea Banilor s-au oprit preț de câteva clipe pe câte o bancă, fie la umbra unei tufe parfumate de trandafir, fie la cea a unui arbore. Privirea a scurtat zarea, iar trupul ostenit a simțit desfătarea vântului călduț ce aducea cu el un parfum aparte, al poveștilor din negura timpului ce s-au scris odinioară în aceste locuri.
Un prim popas aduce o primă poveste de demult care are ca martori peste timp două edificii importante: Casa Băniei și Biserica Sfântul Dumitru. Este istoricul parcului ce-și poartă numele de Grădina Băniei, astăzi Parcul „Sfântul Dumitru“. „În anul 1889, sub impulsul și avântul procesului de europenizare a orașului, Biserica Sfântul Dumitru a fost demolată și rezidită după planurile arhitectului restaurator francez Andre Lecomte du Nouy. Lucrările au durat până în anul 1932, când, în baza legii promulgate cu Înaltul decret regal nr. 2943/1932, Ministerul Instrucțiunii Cultelor și Artelor a cedat Primăriei Municipiului Craiova «terenul și toate clădirile situate… între Biserica Sfântul Dumitru la nord, bulevardul Știrbei la miazăzi, strada Matei Basarab la răsărit și terenurile municipiului la apus» în ideea creării «unui parc public» și a unor «drumuri și alei publice» în cel mai vechi cartier al urbei, ce urma să fie sistematizat după planul întocmit de Serviciul Tehnic al Primăriei Municipiului Craiova în fruntea căruia era arhitectul O. Hesselman Carada“, se notează în lucrarea „Grădinile și parcurile Craiovei“. Se refăcea astfel situația din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Biserica și casele bănești erau „cuprinse iarăși într-o singură curte, destinată a se transforma într-o grădină publică“.
Începând cu anul 1933, bugetele anuale ale primăriei au prevăzut lucrări pentru desăvârșirea grădinii publice din jurul Biserici-catedralei Sfântul Dumitru, prin construirea de ziduri împrejmuitoare din „piatră naturală, parapeți de susținere în partea de vest, 55 de trepte de scară amplasate în diferite puncte ale parcului, pavaje cu dale de bazalt, borduri din piatră cubică și rigole de piatră, bolovani de râu pe alei“. Tot în acel an a fost adusă Crucea de piatră din zona fostului Târg de Afară, ce data din 1826. Grădina și-a adjudecat în timp numele de „Grădina trandafirilor“, dat fiind numărul mare de trandafiri ce îmbiau călătorul cu parfumul lor.
Alt parc, altă poveste
Grădinile de ieri și de azi ale orașului sunt locuri alese, binecuvântate prin resorturile lor istorice confundabile cu istoria însăși a orașului Craiova. Altă oază de verdeață de azi, Grădina „Mihai Bravu“, vine cu altă istorisire. În acest loc, străjuit astăzi de alei înguste, în 1831, armata Țării Românești, reorganizată după o lungă perioadă cunoscută sub numele de epoca fanariotă, a defilat pe platoul zis Maidanul Brăiloiu-Bengescu, pentru întâia oară, după muzica militară. Spătarul Alecu Ghica, caimacanul Craiovei, vornicul Al. Ghica, boieri și negustori craioveni i-au petrecut atunci. De asemenea, pe locul unde este astăzi Grădina „Mihai Bravu“ s-au desfășurat în vremuri de demult ample manifestări populare, cu ocazia vizitelor domnitorilor Alexandru Ioan Cuza și Carol I la Craiova.
„În 1875, primarul Craiovei, Barbu Bălcescu, fratele marelui revoluționar și democrat de la 1848 Nicolae Bălcescu, a inițiat câteva lucrări edilitare, a înființat și amenajat terenul numit Maidanul Brăiloiu – Bengescu sau «La Cântaru de Piatră» ca grădină publică având numele «Mihai Bravu». În anul 1892, germanul Witzel, «unul din grădinarii cei mai distinși» ai orașului Frankfurt a întocmit «un plan special pentru reînnoirea completă a grădinii»“, se notează în lucrarea „Grădinile și parcurile Craiovei“.
Povestea Grădinii „Mihai Bravu“ începea să se scrie. În 1939, când s-au inventariat toate bunurile statului și orașului Craiova, grădina cuprindea plantații de diferiți arbori (pini, molizi, arțari americani, ulmi de munte) și arbuști (tuia, tisa, ienuperi ), alei pavate, un pavilion rustic din paiantă și zidărie acoperit cu șindrilă cu o singură încăpere și o „fântână țâșnitoare cu bazin de beton“.
Între Grădina „Sfânta Treime“ și English Park
Grădina „Sfânta Treime“ sau Grădina Centrală pare să fie una dintre cele mai vechi. A fost creată de magistratul orașului sub forma unei alei în fața Școlii Centrale pe un teren cumpărat în anul 1836. Amenajată după planul arhitectului K. Vairah (pe locul din mahalaua Sf. Troiță, dinaintea Școlii Centrale, „a cărei poziție era foarte plăcută întru aceasta“), grădina – alee avea, în 1844, „trebuincioși pomi“ și un grădinar cu un salariu special. Grădina a dispărut după restaurarea bisercii Sf. Troiță, pentru ca apoi, odată ce ansamblul arhitectural care includea casele familiilor Știrbei și Bibescu a fost sistematizat, toată zona a fost eliberată de construcții, iar zona verde a reînviat.
Pașii călătorului ajung într-o altă oază de verdeață, English Park, cunoscut și sub denumirea de Grădina Unirii. Amenajarea sa a început în 1930 prin conlucrarea lui N.P. Romanescu, arhitectul peisagist francez Emile Pinard, inginerul-arhitect O. Hesselman-Carada cu antreprenorul Bulfon Ferdinand în vederea executării soclului pentru monumentul domnitorului Unirii din 1859, Alexandru Ioan Cuza. Cea mai importantă lucrare ce își găsește și astăzi locul în parc, gândită de cei care au și conceput acest părculeț, mutarea statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza din fața cinematografului „Select“ (apoi „30 Decembrie“), s-a făcut în anii 1945-1947, prin insistența primarului de atunci, general D. Popescu. „Inițiativele și lucrările de sistematizare ale centrului Craiovei dintre anii 1911-1947 s-au concretizat, printre altele, cu amenajarea unei frumoase grădini publice numită Grădina Unirii, pentru că amintește de importantele evenimente petrecute în 1857 în Bănie și pentru că întregul spațiu este dominat de impunătoarea statuie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, monument de for public pe care doar orașul Iași îl mai inventariază între bunurile lui“, se punctează în lucrarea „Grădinile și parcurile Craiovei“.
Pe o bancă, într-o grădină, parfumul cu iz de vechi mai adie și astăzi spre încântarea călătorului, ce mâine va poposi din nou să adulmece trecutul Băniei.
