Au rămas fără casă în pragul iernii. Flăcările le-au mistuit toată agoniseala de o viață în câteva ore. Acum Elena stă împreună cu fetița ei de 13 ani sub cerul liber, în frig, fără lumină. Trăiește dintr-un ajutor social și nu mai are puterea să-și ridice un acoperiș deasupra capului.
Prin două ochiuri de fereastră se vede cerul. Tavanul zace prăbușit pe podea, pereții sunt înnegriți de fum, cercevelele din lemn sunt scrumuite, la fel și lucrurile din două încăperi. Ici, colo vezi o pereche de pantofi, o oală răsturnată, cărți pe jumătate arse, haine carbonizate, arcurile unui pat sunt împrăștiate pe jos, într-un colț e un dulap pe jumătate ars. Ușile camerelor, răsturnate într-o parte, fără geamuri, sunt și ele carbonizate. Fațada păstrează și ea în dreptul geamurilor și ușilor urmele fumului și flăcărilor care au mistuit totul în calea lor. Câteva scaune zac aruncate la întâmplare, iar pe un frigider, într-o cratiță, se zărește o floare pârjolită. Este un tablou sinistru, tot ce a mai rămas dintr-o casă mistuită de flăcări, undeva pe strada Parângului din cartierul craiovean Bariera Vâlcii.
O femeie cu fața cătrănită, Elena Mihăilescu, cu o căciulă trasă până peste sprâncene, stă pe treptele de beton și plânge. Își frământă mâinile și se tot întreabă. „Ce mă fac eu? Ce mă fac eu?“. Lângă ea se gudură un cățel. Două cutii de iaurt sunt aruncate pe jos. E tot ce a mâncat pe ziua de azi, i-au dat vecinii de milă. În curte zac câteva obiecte de mobilier salvate din incendiu: două fotolii, o canapea, o masă și două scaune.
Agoniseala de o viață a Elenei s-a dus în câteva ore. Casa i-a ars aproape în întregime în urmă cu o săptămână, iar ei nu-i vine să-și creadă ochilor că în prag de iarnă a rămas fără nimic.
Se ridică în picioare și urcă cu greu scările, parcă ar vrea să deschidă ușile casei, dar ele nu mai sunt. Începe să se jeluiască. „S-au dus toate, cum le mai fac eu? Nu am decât 200 de lei ajutor social, că eu sunt bolnavă. Am plecat joi la spital și am lăsat casa bine. Când m-am întors… s-a ales praful“. Se oprește și își freacă mâinile a deznădejde. „Doamne! Casa mea e scrum. Unde doarme fetița mea? Unde învață, fără căldură, fără lumină? Cum să ne descurcăm, când eu am doar două sute de lei?! Am handicap de gradul doi. Sunt cu inima, cu glanda… Am rămas nenorocită!“, se plânge femeia. Nu mai are lacrimi, este paralizată de durere. Are atâtea întrebări și nici un răspuns.
În beciul casei se văd aruncate haine, pături, diverse lucruri, tot ce au mai salvat pompierii.
Elena Mihăilescu se liniștește și ține morțiș să-și spună povestea tristă, năpasta care a căzut pe capul ei. „Am plecat joi la spital, că trebuia să-mi scot actele pentru comisie. Când m-am întors am găsit casa arsă. Pompierii stingeau focul. Nu pot să știu de la ce s-a întâmplat. Ei spun că de la coșul de la sobă. Am o fată de 13 ani, în clasa a VII, și nu știu cum vom trece iarna. Casa nu mai are acoperiș, se vede cerul…“. Se oprește din povestit și privește în gol. Nu mai scoate nici un cuvânt.
„Poate ne ajută cineva, poate ne aude cineva“
Pe poartă intră o femeie în vârstă. Se mișcă greu, rezemată într-un baston. Plânge, după ce aruncă o privire în jur. Strânge la piept o geantă, iar în mână ține o sacoșă cu mâncare. Plânge continuu. „E fata mea. A rămas nenorocită. Nu am nici o putere să o ajut. Eu sunt internată într-un azil în Sibiu. Am venit acum, când s-a întâmplat nenorocirea, dar nu am nici o putere să fac ceva pentru ea. Poate ne ajută cineva, poate ne aude cineva să facem măcar o cameră, să treacă și ea cu fetița ei iarna asta“, spune bătrâna cu lacrimi în ochi. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji și i se înnoadă sub bărbie.
Ținându-se de balustradă, fiica acesteia coboară cu greutate scările. „Nu mai plânge mamă, nu mai plânge!“, îi strigă Elena.
Femeile rămân amândouă în mijlocul curții, plângând. Pășesc una în spatele celeilalte, fără nici o speranță.
Cei care vor să o ajute pe Elena Mihăilescu o pot găsi pe strada Parângului, numărul 14, din cartierul craiovean Bariera Vâlcii, sau o pot contacta la numărul de telefon 0766.412.677.
