Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la nașterea marelui scriitor originar din Bulzeşti, Marin Sorescu, respectiv 20 de ani de la trecerea sa în eternitate. Au existat discuţii în privinţa datei de naştere a lui Sorescu, data lui de naştere fiind trecută în unele lucrări cu caracter biografic pe 11 februarie, 19 februarie, 28 februarie. În actul de identitate a fost trecut pe 19 februarie, dar el s-a născut pe 29 februarie.
În istoria literară au fost unele ezitări în privinţa zilelor de naştere ale lui Eminescu, Creangă şi Marin Sorescu. În actul de naştere al ultimului, este trecută data de 19 februarie 1936. Fratele lui Marin Sorescu, profesorul universitar George Sorescu, a lămurit problema: „„Puțină mitologie nu strică!“, preciza G. Călinescu în studiul monografic dedicat marelui poet din Ipotești. Firește, nu avem în vedere o privire comparativă. Marin Sorescu este născut la 29 februarie 1936. Au existat discuții în jurul datei lui de naștere, mai ales că oamenii nu sunt obișnuiți cu anul bisect (anii bisecți sunt cei în care luna februarie are 29 de zile, în loc de 28, iar anul, 366 de zile, în loc de 365 – n.r.). În unele lucrări cu caracter biografic, a fost trecută ziua de naștere a lui Marin drept 19 februarie, dar această dată, repet, este eronată“. Scriitoarea şi cercetătoarea Maria Ionică (Slatina) a „descoperit“ şi alte date de naştere eronate: „28 februarie, se consemna în diploma de maturitate, eliberată în 14 iunie 1955, de Şcoala Militară „Dimitrie Cantemir“ din Predeal; 11 februarie, era trecut în documentul prin care i se conferea lui Marin Sorescu, în 1993, titlul de doctor în filologie“. Marin Sorescu, într-un autograf pe cartea sa „Ușor cu pianul pe scări“, oferit lui Victor Crăciun, a adăugat un PS prin care a elucidat misterul: „Precizare de istorie literară: data de naștere: 19 februarie, în buletin; 29 februarie, de fapt“. A semnat și datat autograful: Marin Sorescu, 29 februarie 1983, ora 23,23.
G. Călinescu: Aș vrea să scriu ca Marin Sorescu
După studiile gimnaziale şi liceale la Şcoala din Bulzeşti (locul naşterii), Colegiul „Fraţii Buzeşti“, Şcoala Murgaşi, Şcoala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal, a urmat Facultatea de Filologie din Iaşi. La Iași a dezvoltat o activitate literară foarte prodigioasă și foarte nuanțată. Într-un dialog cu fratele lui, George Sorescu, pe atunci profesor la Turnu Severin, acesta i-a sugerat lui Marin Sorescu ideea să-i trimită câteva poezii lui G. Călinescu. Marin Sorescu, timid din fire, nu a avut curajul să meargă la G. Călinescu și, în 1964, înainte de publicarea volumului său de debut, i-a trimis prin poștă, lui G. Călinescu, 21 de poezii. G. Călinescu, academician, profesor universitar, un critic notoriu, i-a citit poeziile, poemele și a rămas surprins de vocația deosebită a lui Marin Sorescu. Opinia lui G. Călinescu, surprins de geniul lui (Marin Sorescu) creator, este cunoscută în istoria literară… A publicat două articole despre Sorescu, dintre care unul intitulat „Un tânăr poet“ (în „Cronica Optimistului“ din revista „Contemporanul“). În aceste articole, Călinescu îi recunoștea lui Marin inteligența sclipitoare, capacitatea de a crea poezii și poeme în limbajul comun, fantezia: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“. George Sorescu punctează: „De fapt, George Călinescu a fost singurul critic și istoric literar care a intuit, în mod clasic, vocația lui Marin Sorescu. Adăugăm că G. Călinescu, bolnav, îi mărturisea lui Dinu Pillat: «Acest băiat are sclipiri de geniu! Aș vrea să scriu ca Marin Sorescu»“.
În acelaşi 1964, după cronicile lui Călinescu, lui Marin Sorescu îi apare prima carte: „Singur printre poeţi“, parodii, Editura pentru literatură.
Defăimarea lui Sorescu
Salutat de critică, adulat de public, invidiat de (unii) confraţi, Marin Sorescu a ajuns unul dintre cei mai în vogă scriitori români, tradus în străinătate şi premiat. George Sorescu a vorbit despre invidia unor confraţi la adresa lui Marin Sorescu încă de la prima carte publicată de acesta din urmă: „După absolvirea facultății de la Iași, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească (1960-1961), apoi a trecut la Luceafărul (redactor, 1961-1965), revistă la care și publica. La „Luceafărul”, unde l-am și vizitat, lucra într-un birou împreună cu Eugen Barbu. Mai târziu, văzându-l în plină glorie pe Marin, Eugen Barbu, invidios, formula rezerve și critici malițioase la adresa fratelui meu (…) Când Marin prelua conducerea revistei Ramuri, în 1978, el avea o bogată experiență literară și impresii acumulate în multe, multe călătorii în afară. El l-a înlocuit la Ramuri pe profesorul Al. Piru, un intelectual cu largi informații, dar uneori subiectiv. Ulterior, Marin Sorescu le-a răspuns lui Eugen Barbu și Al. Piru prin replici memorabile!… Despre activitatea lui la Ramuri, 1978-1991: Marin Sorescu a ridicat nivelul estetic al revistei, publicând creații ale scriitorilor români importanți, inclusiv din zona Olteniei, dar și nume importante din afara României, interviuri cu renumiți scriitori străini ș.a.m.d. Totodată, a recrutat tineri la revistă, care ulterior, în 1991, îl reclamau, subiectiv, la Uniunea Scriitorilor… Marin Sorescu, scârbit de lucrătura acestei oculte, și-a dat demisia… N-a ținut să se răzbune pe cei care l-au încondeiat la Uniunea Scriitorilor“.
De notorietate publică sunt problemele pe care le-a avut Marin Sorescu cu autorităţile din România în privinţa aşa-zisei participări la meditaţia transcendentală, apoi „lucrăturile“ ocultei (colegi de breaslă din propria ţară) care l-au încondeiat pe poetul de „La lilieci” în 1983 şi 1992 la Stockholm să nu primească premiul Nobel pentru literatură. Academicianul Eugen Simion oferă amănunte despre povestea din 1992: „…În 1992, Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru premiul Nobel. Fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generație și comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul… Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Sorescu (…) Sorescu mi-a vorbit la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi și numele instigatorilor. Păstrez și eu discreția. Am motivele mele.
De atunci s-au întâmplat în lumea noastră atâtea alte fapte abominabile încât aproape că le-am uitat pe acelea cu care a fost lovit, în 1992, prietenul meu Marin Sorescu. Unii contemporani cred și azi că Sorescu a străbătut fericit și liniștit dictatura comunistă, a călătorit mult, a fost tradus peste tot, a avut succes, a fost, pe scurt, un profitor al regimului totalitar. Fals! Sorescu a călătorit, adevărat, mai mult decât confrații săi sedentari, poemele și piesele lui au fost traduse și, nu de puține ori, piesele sale au fost jucate de marile teatre europene. Și n-a fost bine? A fost foarte bine, dar succesul lui nu l-a ferit de mizerii în viața de toate zilele. Cine nu știe de «afacerea transcendentală», de surghiunul poetului la domiciliu și de hărțuielile la care a fost supus? L-am vizitat atunci, împreună cu Nichita Stănescu, îmi amintesc, și am asistat la reconcilierea lor după o scurtă confruntare în presă, cu o miză inesențială: disputa pentru întâietate, o confruntare de orgolii, o luptă pentru preeminență în cadrul unei generații creatoare. Nu-i, în fond, un păcat, condiția este ca această confruntare să nu coboare în ură și delațiune. Ceea ce n-a fost cazul. Sorescu era prea inteligent pentru a trasforma orgoliul în vanitate. Era, ca om, tăcut și eficace. Nichita Stănescu era exuberant și risipitor. Amândoi, după credința mea, erau profunzi și generoși, oameni de caracter rectiliniu, mari poeți“.
