Conacele de ieri, locuri pline de poveste născute din vânzarea cerealelor produse în regie sau dijmă, încântă și astăzi sufletul hoinar al omului, privirea lui avidă de frumos. Este și cazul celui ridicat cu ani și ani în urmă, la Leamna, pe fosta moșie Genune, ce a aparținut familiei Vrăbiescu.
Așezat la vest de Jiu și la nord de Dunăre, conacul își spune și astăzi povestea. Nu mai are strălucirea de odinioară, dar păstrează încă farmecul poveștilor care încep cu „a fost odată…“. În vremea în care trăsura venită de la Craiova oprea în fața scării principale a casei și nechezatul cailor era acoperit de țipetele păunilor și de lătratul câinilor, conacul răsărea mândru, acolo sus, pe deal. Se înălța precum o mică cetate împrejmuită de un gard mare de jur împrejurul clădirilor, cu mulți pomi, verdeață, flori. „În conac erau trei corpuri de casă distanțate între ele, unul mare în care locuiam, unul pentru administrație și altul pentru bucătării. Casa mare era albă, cu acoperiș de tablă vopsit în roșu în formă de cupolă deasupra intrării principale. Iernile fiind geroase, dormitoarele aveau sobe, iar holul lung și lat servea și de sufragerie, unde domina o pendulă încadrată de multe farfurii oltenești și în față o poliță pe care era o vulpe împăiată… În spatele holului era o cămară spațioasă… De lângă cămară pornea o scară spre pod, folosit pentru păstrarea mierii, funiilor de ceapă și usturoi, nucilor și a tot felul de merinde care urma să fie trimise pentru iarnă la București. Pivnița mare de sub scara principală era împărțită în trei încăperi, una pentru butoaiele cu vin și țuică, alta pentru cele cu telemea. În încăperea a treia era o masă de tâmplărie înconjurată de fierăstraie şi alte scule agăţate pe pereţi“, descrie conacul în care poposea deseori Simona Vrăbiescu Kleckner. Tabloul conacului era desăvârșit de frumoasa grădină cu flori și pomi fructiferi.
Astăzi merii, prunii, caișii mari au încetat să mai dea roade bogate. Timpul hain i-a măturat de pe acele meleaguri. Au rămas, în schimb, poveștile creionate în pagini de volum, presărate cu parfum de epocă și cu dulcele gust al mierii de culoarea chihlimbarului care se scurgea atunci când fagurii încărcați erau puși în sădile agățate peste garnițe smălțuite.
Apa rece scoasă din fântâni, ce era adusă în căni mari și depusă în dormitoare sau mirosul gazului de la lămpile ce luminau seara încăperile par să treacă dincolo de paginile volumului „Pe urmele mele în două lumi: România -SUA. Romanul unei vieți – Istoria unei epoci“. Cu fiecare pagină lecturată, la umbra conacului de azi, vremurile trecute reînvie și noi tablouri se creionează. „În timpul zilei mă învârteam prin conac. Mergeam la pătulul de porumb când se reparau ulucile, la grajdul cailor când se aducea fâneț, la porci când se aruncau coceni sau coji de lubeniță, la vaci sau viței cu care mă jucam, la cotețele păsărilor unde căutam ouă proaspete, la prinsul porumbeilor în porumbar sau la marea magazie unde se vântura grâul cu lopețile, de către femeile venite la clacă, să nu se încingă“, povestește Simona Vrăbiescu Kleckner.
Venitul conacului provenea din vânzarea cerealelor produse în regie sau în dijmă. Vânzarea grânelor se făcea la Craiova, unde erau mulți exploratori de cereale ce le transportau la cumpărători pe Dunăre din porturile Calafat, Cetate, Bechet, Turnu Severin.
Povești din alte timpuri
Și poveștile curgeau uneori sub castanul cel mare și bătrân din curte unde se lua masa vara, în compania câinilor de vânătoare, constituind astăzi informații importante despre boierii de ieri ai Craiovei. „Când trecusem de vârsta de zece ani, îi puneam tot felul de întrebări unchiului meu Nicu despre familie… Vorbind despre familia Vrăbieștilor, l-am întrebat cum de bunicul său se numise Brabețeanu și numele nostru este Vrăbiescu. El mi-a explicat că schimbarea numelui se datora unei întâmplări în Parlament, când bunicul său, Constantin Brabețeanu, l-a interpelat pe un coleg pe oltenește, cu apelativul «Brabete», ceea ce nu i-a plăcut și atunci s-a hotărât să schimbe numele din Brabețeanu în Vrăbiescu. Părerea unchiului era că vechiul nume, provenind din «brabete», era la fel de acceptabil ca și cel nou, derivat din «vrabie»… Iar despre străbunicul meu am mai aflat că se născuse în Craiova, în 1815, și trăise 77 ani“, se notează în lucrarea amintită.
Și atunci când poveștile se sfârșeau, mirosurile ce ajungeau în curte conduceau inevitabil pașii copilei de ieri spre bucătăriile de jos ale personalului de la conac.
„…mă opream… să mănânc o strachină de ciorbă de fasole sau de oaie, nemaipomenit de gustoase, cu o felie de mămăligă pentru permanenții din conac, răsturnată pe o masă joasă rotundă și tăiată cu sfoară în loc de cuțit. Iar în zilele în care se cocea pâinea în cuptorul mare în care intrau multe turte din aluat de grâu, nu omiteam să fiu acolo la scoaterea lor din dogoarea cuptorului, pe o lopată lată din lemn“, povestește Simona Vrăbiescu Kleckner.
Conacul de ieri mai spune și astăzi povești călătorului, conducându-l spre lumi apuse, pline de farmec.
Cartea se închide, pentru ca mâine o nouă narațiune să fie lectura, la umbra unui alt imobil din Oltenia de altă-dată.
