Mirela Drăgușin are, la 27 de ani, cinci copii: David, Iosif, Avram, Moise, Rahela. Acum e gravidă iar și simte că va naște fată. S-o mai găsi un nume în Biblie și pentru ea. Sau pentru el, dacă va fi băiat, așa cum își dorește soțul ei. Ar fi putut să știe sigur ce copil va naște, dar nu s-a dus la doctor. E scump. Zice că n-a lăsat-o sufletul să rupă din banii celorlalți copii ca să vadă cum stă cu sarcina. Dinspre partea asta n-are nici o temere. Sigur e totul în regulă pentru că ea e tânără și face copii sănătoși. N-o îngrijorează că Avram s-a năsut cu „buză de iepure“. Nu știe că acest defect se vedea la ecograf și că putea fi corectat în primele cinci luni de viaţă.
E tânără, foarte tânără, dar greutățile au îmbătrânit-o la față. Nu a avut o viaţă uşoară. Munceşte de copil. Şi-a crescut frații, apoi, când părinții ei au îmbătrânit, a lucrat pe unde a găsit ca să-i ajute. Munci manuale, plătite prost, pentru că nu știe carte nici cât să-și scrie numele. Zice, zâmbind amar, că nu are decât școala vieții. Ăsta e marele ei regret. O doare acum, când copiii îi cer să le citească o poveste ori să le arate ceva la lecții. Nu știe nimic din ce învață copiii la școală. I-au rămas în minte doar câteva poezii, strofe disparate, despărțite de autorul lor, auzite demult, când ea însăși era copilă și se juca la groapa de gunoi a orașului cu alți copii. De la cap la coadă știe doar „Căţeluş cu păru creţ“, dar copiii ei s-au săturat de poezia asta. Știe bine în ce beznă trăiește. Știe cât o costă analfabetismul. De aceea se zbate ca măcar copiii ei să meargă la școală. „De-aş ştii că mănânc pământ, ei trebuie să înveţe“, spune tânăra mamă cu îndârjire, stâlcind, fără să știe, verbul „a ști“.
Nu e de ajuns că vrea să-și dea copiii la învățătură, trebuie să mai și poată. Iar adevărul crunt e că nu prea poate. Locuiesc toți claie peste grămadă într-o dărăpănătură de pe fosta groapă de gunoi a orașului, mutată acum ceva mai încolo, la câteva străzi. Un spațiu strâmt și murdar în care și sufletele lor se sufocă. Lumină electrică n-au. Copiii își fac lecțiile la lumânare – atunci când Mirela poate să facă rost de lumânări, că nici astea nu se culeg de pe câmp, sunt pe bani. Cumpără candele de parafină, că ard mai mult, o dată pe lună, când ia alocația copiilor. Le aprinde când soarele coboară după muntele de gunoi, se face puțină lumină în casă, cât să nu-și dea cu degetele în ochi. Își spală copiii în ligheanul din colțul camerei, le pune ceva în farfurie şi-i bagă la somn. Până în zori nu mai mișcă nimic în casă. Pe câmpul plin de gunoaie începe foiala de noapte a vietăților care nu au nevoie de bec ca să-și ducă viața.
Viața văzută prin geamuri murdare
Familia Drăgușin locuiește la marginea Craiovei, în cartierul Mofleni. Cândva, aici era un abator. Romii se așezau în zonă, în case improvizate, fiindcă puteau face rost de carne și adunau oasele aruncate de la abator. Creșteau porci, se descurcau. Acum din abator n-a mai rămas decât numele pe câteva garduri: Aleea Abatorului. Numele și un strat de oase acoperite de gunoaie și de iarbă. Locuitorii din zonă găsesc mereu prin grădini oase cărate de maidanezi din câmp. Vara, un miros greu plutește peste mahala. Nu există canalizare, nici apă curentă, nici lumină electrică.
Casa soților Drăgușin, netencuită, e așezată la stradă, cu vedere spre groapa de gunoi. Gard nu i-au făcut, că n-au avut bani pentru asta, așa că privirea se duce direct, prin geamurile murdare, spre câmpul unde Craiova își aruncă mizeria. Asta văd copiii zi de zi.
În casă, doar din loc în loc e câte o scândură pe podea, ici și colo câte o bucată de linoleum. În rest, pământul gol. Acoperișul abia se ține, sprijinit pe câteva navete goale și proptit cu niște scânduri. Prin găurile mari cât capul se vede cerul. Când plouă afară, plouă și în casă. Când ninge, la fel. Doar când e vremea frumoasă e bine, că intră niște raze de soare și mai luminează încăperea.
Prima cameră este folosită drept bucătărie. O masă veche, de metal, cine știe pe unde găsită, e așezată la geam. Dedesubt stau un sac mic de cartofi, o găleată cu ceapă şi câțiva pumni de fasole. Astea sunt toate proviziile familiei. Pe masă e un aragaz mic, cu două ochiuri, cu butoanele înțepenite într-o crustă groasă de sosuri uscate. Farfuriile stau pe pervaz. Nespălate, căci după ce au mâncat de cu seară, soarele a apus și Mirela nu mai vedea să spele.
Într-un blid mai sunt câteva linguri de fasole, de ieri. Fasolea e mâncare de sărbătoare, nu-i pentru toate zilele. Cartofii sunt mâncarea obișnuită. Azi Mirela va face din nou cartofi, la fel ca alaltăieri, ca săptămâna trecută, ca în toți anii în care ea însăși era copilă și părinții ei, la fel de săraci, îi păcăleau foamea cu cartofi fierți, foarte rar prăjiți. Cartofi le dă și ea copiilor ei. Nici cartofii nu se găsesc pe drumuri, e greu și cu ăștia… Noroc că are copii buni, zice femeia, și nu fac nazuri la mâncare. Ce le dai aia mănâncă. Numai să le dai totuși ceva…
Greu fără bani, greu și cu bani, când nu știi să-i numeri
Vorbind de copii, Mirela îi strânge pe toți cinci cu mâna în jurul ei, cum își strânge cloșca puii sub aripă. Ei o țin de mână, de fustă, se agață de ea și îi caută privirea. Nu sunt învățați să le calce prea mulți pragul și când vine cineva la ei îl privesc cu teamă.
Cel mare o înghionteşte în spate pe maică-sa și o întreabă ceva. Vorbește pe limba lor, în țigănește, ca să înțeleagă doar ei. Mama ascultă zâmbind, apoi îl mângâie pe cap şi îi spune: „Nu-i frumos să vorbești țigănește când un străin e cu noi şi nu înțelege. Ți-am mai spus asta! Povestesc despre voi, mamă, că trebuie să învăţaţi carte, că staţi în beznă… Cum plouă puțin, greu se mai poate intra pe strada asta, iar pe timp de iarnă e un chin. Greu, greu tare…“.
În cealaltă cameră stau toți, părinți și copii. Sunt doar două paturi, amândouă îngropate sub un morman de pături, perne, duniţe. Pe jos, direct pe pământ, un maldăr de haine. Nu există un dulap pentru ele. Lipită de patul copiilor, căci dorm toți la un loc, într-o înghesuială greu de imaginat, e o masă șchioapă, cu lumânări puse într-un pahar. Din tavan curg niște benzi de hârtie lipicioasă, pline de muște moarte. Altele, un roi, bâzâie zgomotos prin casă. Câteva mișună pe fața unui copil ce doarme ghemuit între pături. Doarme dus, nu simte foiala muștelor.
Toți Drăgușinii trăiesc din ce câștigă bărbatul. Numai el muncește. Mirela nu știe să spună exact cât câștigă, bâlbâie ceva, 50, 500 de lei parcă… Nu știe să numere banii, se încurcă mereu. Cu asta se ocupă soțul. Ea știe doar că sunt foarte puțini bani și că niciodată nu îi ajung. „Ce să facem mai repede din bruma asta de bani: să cumpărăm mâncare, să cumpărăm haine sau încălţăminte, medicamente?… I-am dat la grădiniţă şi la şcoală, ca să nu ajungă ca mine, dar nu reușesc să îi duc zi de zi. Credeți-mă, sunt zile în care nu am ce să le dau de mâncare. Câteodată le zic: «Mamă, nu vă duc azi la grădiniţă, că nu am cu ce să vă îmbrac». Iar ei se pun pe plâns şi mă roagă: «Mami, nu ne ţine acasă! I-am promis doamnei că vin, că nu lipsesc!». Le-am spus că trebuie să înveţe. Mă țin cât pot de ei să învețe. Eu nu ştiu carte. Când mă iscălesc undeva, pun degetul. Mi-e ruşine, zău că mi-e rușine. Mi-au zis părinţii că am fost grea de cap şi nu m-au dat la şcoală, dar eu cred că de sărăcie nu m-au dat. Copilul cel mare al meu are nouă ani, celălalt opt, apoi cinci, patru, trei ani. Încerc să vorbesc cu ei cât mai mult în română, pentru că e foarte greu când ajung la grădiniţă şi nu-i înţelege doamna. Dar mai mult vorbim ţigăneşte, că așa e la noi. Na, ce să zic… Cărți nu au, nu au creioane, nimic n-au, doar câteva jucării rupte“, se tânguie Mirela Drăguşin strângându-și copiii pe lângă ea și mângâindu-i pe fiecare pe cap.
Neștiind să citească, neavând nici televizor, Mirela nu a știut că putea să ceară tichete sociale pentru copiii ei de grădiniță. N-a aflat nici de pe la vecini, că nici ei nu se omoară cu noutățile. În mahalaua ei n-a ajuns nimeni să le spună și lor, neștiutorilor de carte, că pot să obțină tichete sociale. Ea are trei copii de grădiniță. Dacă de la toamnă s-ar duce zilnic, i-ar mai intra în casă 150 de lei. Pentru ei înseamnă mulți bani. Sau puțini. Mirela nu știe exact cât și ce înseamnă suma asta.
Femeia-cal și drumul ei greu spre oraș
Drumul până la grădiniţă e lung, mai mult de jumătate de oră de mers pe jos. Când e și o stradă ca Aleea Abatorului, unde asfaltul n-a ajuns nici în poze, deplasarea devine o treabă grea chiar și pentru cei mari, dacă plouă, darămite pentru copii. Pleacă de acasă cât de cât îmbrăcați și spălați și după ce înoată prin noroiul mahalalei ajung la grădiniță mozoliți din cap până-n picioare, uzi, obosiți. Ca să le fie mai uşor, Mirela Drăgușin își pune copiii într-un căruț hodorogit, primit și ăla de la niște oameni miloși, și îi duce așa până la grădiniță, trăgând ca un cal la căruț, otova prin bălți și noroi. E dimineața, copiii sunt somnoroși. Stau înghesuiți în cutia pe roți și până la grădiniță mai trag un pui de somn, din mers, deloc deranjați de hurducături.
Grădiniţa la care merg copiii din mahalaua Mofleni aparţine de Școala Gimnazială „Anton Pann“. Vin aici copii de pe o rază de peste trei kilometri. „Avem probleme cu care ne confruntăm de ani de zile. Drumurile în această zonă erau neasfaltate. Au început să le asfalteze, sperăm să se termine cât mai repede. Apoi, distanţele sunt destul de mari. Am depus cereri şi la primărie în urmă cu câţiva ani pentru a obţine un mijloc de transport, dar n-am primit nimic: nici răspuns, nici mașină. Părinţii ne-au mai semnalat o problemă: pentru a ajunge la grădiniță, copiii trebuie să traverseze o intersecţie extrem de periculoasă, de care toţi se tem, cea dintre Hanul Roşu și strada Râului. Acolo se întâmplă mereu accidente“, spune Radu Pietrina, directorul școlii.
Prea săraci pentru a primi bani
Şcolii „Anton Pann“ îi sunt arondate două grădinițe: „Neghiniţă“, situată chiar în incinta şcolii, şi „Aşchiuţă“, cea din Mofleni. La „Neghiniţă“ sunt 52 de copii înscrişi, dintre care frecventează grădiniţa aproximativ 20, iar la „Aşchiuţă“ sunt înscrişi 45, dintre care doar 25 frecventează cursurile. Prin rotaţie.
Doar în acest cartier sunt sute de copii care nici măcar nu sunt înscrişi la grădiniţă. Oficial, se vorbeşte de 100 de astfel de cazuri, în realitate sunt aproape 300.
Un singur părinte a depus cerere pentru solicitarea tichetului social asigurat prin Legea nr. 248/2015, cunoscută și sub numele de Legea Fiecare Copil în Grădiniţă (FCG). Tichetul, în valoare de 50 de lei, se acordă lunar copiilor care provin din familii cu un venit lunar mai mic de 284 de lei pe fiecare membru, cu condiţia ca ei să meargă zilnic la grădiniţă. Nu pot să-mi explic, e un paradox, se miră directorul Pietrina Radu: „Deşi cei mai mulţi părinţi au o situaţie materială precară și trăiesc la limita subzistenţei, unul singur, doar unul a solicitat tichetul. Noi am anunțat în grădiniţe cu privire la acordarea acestor tichete, am pus şi afişe prin cartier. Cred că oamenii nu şi-au permis să meargă să întocmească dosarul, nu au avut timp, iar apoi au pierdut din vedere lucrul acesta. Pentru că nu dau prea mare importanță grădiniței. Şi mai ai ceva: mulţi dintre ei sunt conştienţi că nu-şi vor aduce zilnic copiii la grădiniţă, că vor înregistra foarte multe absenţe şi că oricum nu se vor bucura de acest drept, așa că de ce să-și mai bată capul să-l obțină? Foarte important, mulţi părinţi motivează că nu au cu ce să îşi îmbrace copiii ca să îi aducă la grădiniţă sau la şcoală“.
Primul la grădiniță
Paula Iovan este acel unic locuitor din Mofleni care a depus dosarul pentru tichet. Băieţelul ei, Alex, are patru ani. De doi ani vine zilnic la grădiniţă. S-a schimbat mult în acest timp. „E încă foarte timid, spune femeia, însă nu ca la început. A învăţat să numere, ştie câteva poezii, vorbeşte frumos şi ascultă. S-a ataşat de doamnele educatoare şi de colegi… Se trezeşte zilnic la şase dimineaţa, ceea ce pentru un copil de vârsta lui e totuși prea devreme. Vrea să ajungă primul la grădiniţă. Ajunge în acelaşi timp cu educatoarele! Nu ne-a împiedicat nimic să venim la grădiniţă, nici distanţa, nici vremea rea, că la o adică nu-s nici o mie de kilometri de mers, nici tot timpul furtună nu-i, deci dacă chiar vrei să îți aduci copilul la grădiniță, îl aduci. Facem cam 15, 20 de minute de acasă până aici. Cu un microbuz ar fi mult mai simplu. M-am bucurat când doamnele mi-au spus că pot să primesc 50 de lei pe lună pentru Alex. Sunt banii lui şi îi cumpăr creioane, caiete, acuarele și ce mai are el nevoie“.
Acești copii manifestă anxietate
Se vorbeşte tot mai mult în ultimii ani despre importanţa stimulării intelectuale a copiilor în primii cinci ani de viață. Psihologii întăresc această ipoteză, susţin că este esenţială. Sunt însă copii care nu au avut șansa să meargă nici măcar o zi la grădiniţă. În Craiova, sute de copii nu sunt înscrişi în învăţământul preşcolar, iar alte sute ajung la grădiniţă când și când. Piatra de la temelia educației lor e subțire și fisurată.
Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională (CJRAE) Dolj, care evaluează populația școlară, arată că în ultimii cinci ani, la copiii care nu au urmat grădinița s-a observat un nivel scăzut de socializare, stări de anxietate, probleme de adaptare. Acești copii evită contactul cu oamenii, cu situațiile noi, spune Marinela Dumitrescu, director CJRAE Dolj: „Au fost necesare abordări centrate exclusiv pe joc la începutul evaluării pentru a reduce starea de anxietate și a construi un mediu securizant pentru copil, pentru a face față probelor de evaluare. Au dificultăți în înțelegerea sarcinilor corespunzătoare diferitelor probe de evaluare, au un bagaj sărac de cuvinte, dificultăți mai mult sau mai puțin severe în privința utilizării structurilor gramaticale corespunzător vârstei. Nu este însă totul, au concentrare slabă la activitate, coordonare deficitară a mâinii, a mușchilor mâinii, urmare a lispsei de exercițiu. Acești copii manifestă anxietate“.
La începutul anului şcolar 2015-2016, din cei 2.640 de preşcolari şi 7.644 de copii din clasele pregătitoare până în clasa a IV-a testați, 770 de copii au fost depistaţi cu tulburări de limbaj, dintre care 382 preşcolari.
Se ajunge ca din părinţi asistaţi să construim copii asistaţi
Accesul la educaţie e o problemă de civilizaţie, de cultură şi de bunăstare economică. Ajungem astfel să vorbim de programe educaţionale, de importanţa recuperării copiilor din medii defavorizate, dar uităm un lucru care e mai important decât orice, uităm să îi educăm pe părinţi să îi îşi ducă zi de zi copiii la grădiniţă şi şcoală, iar pe educatori şi profesori să îi determine să revină cu drag, să îi înveţe că grădiniţa şi şcoala le pot oferi altă viaţă pentru ca mai târziu să nu îi regăsim printre miile de asistaţi sociali, şomeri, cerşetori. Se ajunge ca din părinţi asistaţi să construim copii asistaţi. Încercările autorităţilor şi ale comunităţii de a ameliora situaţia există, dar sunt timide.
Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediția 2016. Bursele sunt oferite de Asociația OvidiuRo și The Alex Fund, în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.
Continuarea în numărul de mâine al GdS
