Dintr-o depresiune mică, înconjurat de dealurile Dochiciu, Dealul-Mare și Cornet, orașul Baia de Aramă își spune și astăzi povestea începută demult, pe vremea când era un vechi târgușor. Minele de cupru, de la care își trage numele, au dispărut, localitatea prezentând acum mai mult interes agroturistic.
Încântă deopotrivă, la umbra dealurilor pline de vegetație, poveștile de ieri, dar și ospitalitatea locuitorilor, ce îndrumă pașii acelora care ajung prin aceste meleaguri mehedințene spre plaiuri menite să-ți taie răsuflarea cu frumusețea lor. Mănăstirea Baia de Aramă este prima lor recomandare. E locul în care trecutul se împletește cu prezentul. Susurul apei ce curge în apropiere dă poveștilor din trecut o aură aparte. Istoria lăcașului de cult a început să se scrie la 1400, pe vremea Sfântului Nicodim de la Tismana. În acele vremuri, era pe acest loc o mică bisericuță de lemn, cu învelitoare de șiță. Actuala construcție a fost zidită la granița dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, la îndemnul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care, în 1695, fiind în trecere de la Cerneți spre Tismana, încuviințează și sprijină ridicarea unui lăcaș de cult, dăruind 300 de taleri spre folosul zidirii bisericii. „Brâncoveanu găsise sub poalele Cornetului loc prielnic și oameni de cinste și hotărâse aici ridicarea unui lăcaș sfânt“, notează Oana Manolescu în lucrarea „Munții sunt ai noștri“.
Adevărații ctitori sunt Milco Băiașul, vătaful minerilor din localitate, sârb de origine, care îl rugase pe domnitor să se pună piatra de temelie a noii biserici întru pomenirea fiului său, Milco, precum și Marele Ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, rudă a lui Constantin Brâncoveanu, care a sprijinit lucrarea în numele domnitorului.
Despre vizita lui Constantin Brâncoveanu la Baia de Aramă și întâlnirea cu Milco Băiașul, Oana Manolescu scrie în cartea sa: „De cu seară, mulțimea de oameni sosită la han aprinsese focuri, vorbind cu glas scăzut. La han era mare mișcare. În dreapta, pe malul pârâului, se înjunghiau și se despicau vitele. Mugetele lor erau acoperite acum de zeci de glasuri, însutite parcă în dimineața clară. Și oamenii soseau întruna. Patru femei azvârleau mereu cu apă și, din când în când, nădușite, duceau caucul la gură. Începea să se ridice fum aromitor, se frigeau boii și berbecii, la țest trebăluiau femeile… Sub umbrarul ridicat în curtea hanului, după acest ospăț, Băiașul îl rugase pe Domn, în numele tuturor, să le înlesnească ridicarea unei biserici de zid în locul celei de lemn de la poalele Cornetului, devenită neîncăpătoare“.
Biserica a fost zidită din cărămidă și bucăți de zgură de la topitoriile minelor de aramă. Zidul de împrejmuire, care datează probabil din aceeași vreme cu biserica, este din piatră de munte legată cu mortar de var nestins, amestecat cu pământ.
Lăcașul dăinuie și astăzi, șoptindu-și povestea de veacuri bune.
Un arc peste timp
Poveștile se țes în Baia de Aramă. Despre bogățiile din adâncuri se vorbește încă dinainte de romani. Legendă sau adevăr, istorioare despre aceste bogății a auzit și Brâncoveanu la trecerea prin acele locuri. „Măria Sa îi arătase gazdei sale un zâmbet mulțumit, poftindu-i întâi să-i spună povestea aramei din acest ținut. «Sunt urme vechi de lucru cu arama, Măria Ta. Dinainte de romani. Duceau carele cu lemnul pentru ars pe șine de lemn… care-s drumuri de-ale noastre de azi, din munte. După ce scoteau lemnul din păduri, îl strângeau într-o opritură de apă și-l lăsau să plece la vale, pe scocuri. Își opreau ce trebuia, căci priponeau o poartă de lemn în apă. Restul pleca pe apa Motrului, către Jiu și Dunăre»“, scrie Oana Manolescu. Se pare că „se scotea aramă și pe timpul lui Vladislav întâiul, că-și bătea monedă cu ea. Pe atunci a venit Nicodim călugărul cărturar. Și bunul Mircea a bătut monedă din arama de aici… „Mărite Doamne, se închină Milo spre Brâncoveanu continuându-și povestea, cam acu o jumătate de veac și mai bine, a venit un sârb, la vânat, prin aceste locuri. E plin de vulpi și lupi aici. Numai că sârbul muncise la Rgotina și, găsind o grămadă de piatră neagră pe culmea dinspre Ponoare, a știut îndată că aici e aramă. Cum, necum a ajuns vorba la Măria sa Basarab și a luat sârbul ocnele pe seama lui, să le înceapă iar…“, mai scrie Oana Manolescu.
Multă vreme au exploatat oamenii locului zăcămintele adâncului. „În locul în care se cheamă Valea Găinii, situat în partea de vest a orașului, spre Ponoarele, râul Bulba (râul ce străbate orașul – n.r.) primește un afluent cu numele Apa Galbenă și altul numit Malareca. Pe acolo era transportat minereul de la locul numit și azi Ocne, unde se mai cunosc urmele vechilor exploatări ale minereului de cupru. În apropierea Bolborosului, pe apa Bulbei, erau montate șteampurile unde era măcinat minereul de cupru cu ciocane acționate de forța hidraulică. Apa era adusă pe ierugă ca să aibă cădere și cuptoarele erau pe locul fostului târg de vite, în spatele Școlii de meserii. Bolborosul este un loc fermecător, aflat pe o vale umbroasă. După ce traversează orașul de la vest la est, îmbogățindu-și debitul prin aceste izvoare care țâșnesc la baza Cornetului, Bulba primește cel mai important afluent al său, râul cu numele Brebina, ce izvorăște de la Obârșia Cloșani, și împreună pornesc spre sud, chemate parcă de glasul bărbătesc al Motrului, cel care vine de departe, de sub vârfurile munților ce străjuiesc ca o cunună dincolo de Valea Cernei“, scrie profesorul Cornel Boteanu în una dintre lucrările sale despre Baia de Aramă.
Bolborosind într-o limbă rece și cristalină poveștile nealterate de trecerea timpului, Bulba îi îndeamnă astăzi pe călătorii prin aceste locuri să se oprească o clipă pentru a asculta narațiuni din trecut, gustând din tradiționala mămăligă cu păstrăv, pe care localnicii o servesc în fostul târgușor ce tinde să devină o zonă agroturistică.
